Povestirile cehoviene au aproape întotdeauna în centru un raport inegal între parteneri, o diferență de vârstă, de statut, de avere sau de putere. Un dirijor și soprana roșcată a acestuia (Réka Szász și Alexandru Beteringhe) trăiesc o iubire bolnavă, încărcată de un tragism tipic rusesc. Egoul și aroganța dirijorului care pretinde a fi un geniu calcă în picioare sensibilitatea roșcatei "bolnave" după el. Amfitrionul (Kostas Mincu) prezintă următoarele povestiri bizare de dragoste: o altă soprană de succes și trântorul ei de soț (Bianca Cuculici și Codrin Boldea) dezmint zvonurile despre relația lor considerată pur tranzacțională. În cazul acestor îndrăgostiți, ambii împătimiți după băuturi și capitale europene, iubirea pare una dintre cele mai viciate. Nici unul nu îl consideră pe celălalt cel puțin atrăgător sau deștept, însă ambii împart un consens tacit în privința sentimentelor lor. Se iubesc... câteodată. Urmează situația stânjenitoare dintre un statistician timid de aproape 30 de ani și o fată și mai tânără (Cosmin Teodor Pană și Rusalina Bona), ambii copleșiți de inocența sentimentelor, dar și de castitatea care îi împiedică să se apropie cu adevărat. Un jurnalist plin de sine, căruia îi face plăcere să se citească numai pe sine (Codrin Boldea), este forțat să primească o dramaturgă amatoare (Bianca Cuculici), disperată să îi ceară părerea despre piesa ei în cinci acte. Scenă după scenă, act după act, vocea Murașkinei îl scoate din minți și îl forțează să o scoată pe dramaturgă din casa lui... fără suflare. Finalul spectacolului este conturat de o ultimă față a iubirii, Volodea, bobocul de șaptesprezece ani și Anna, o doamnă măritată care râde din orice, mai ales de el (Andrei Cătălin și Rusalina Bona). Iubirea adolescentului e plină de umilință și de sfială, Niuta îi dă speranțe false până îl aduce pe tânăr în pragul abandonului școlar, al disperării și al pieirii.
Toate aceste instanțe au în comun cea mai intensă dintre trăiri, iar farmecul constă în faptul că arată adevărata față a iubirii. Bolnavă, perfidă, stranie, copleșitoare. Un fel de iubire care te sufocă și te împinge spre autoflagelare și o inevitabilă pierzanie. Moartea de iubire e una dintre cele mai râvnite moduri de a muri ("poți să și mori de iubire. e una din cele mai râvnite morți", afirmă cuplul regizorilor în prezentarea spectacolului), dar poate fi și cea mai eroică cale de a părăsi o lume care nu îți răspunde cu aceleași sentimente. Dizolvarea în celălalt este atât de abruptă și de puternică, încât personajele își pierd conturul individual și există doar în raport cu celălalt. Iar actorii reușesc să se dizolve în celălalt în cel mai firesc mod, cu o intensitate naturală a trăirii, cu un fior autentic al unei iubiri ce poate fi prima și ultima.
Ușile se deschid, se închid, se trântesc cu lipsă de răbdare și lasă în suspensie replici precipitate, tăioase (scenografie: Vladimir Turturică). Spectacolul se desfășoară în două cadre, primul e cel accesibil vizual spectatorului, iar celălalt e dincolo de peretele în care e încrustată ușa albă. În unele momente, ceea ce nu se vede pare mai important decât ceea ce e evident. Muzica vibrantă, deconcertantă separă poveștile de iubire, dar îi separă și pe îndrăgostiți, izolându-i în propria disperare de necomunicat (Muzică: Mihai Dobre).
Pe lângă descrierile problematice pe care Cehov le atribuie personajelor feminine, lăsând impresia că toate sunt gri, sluțite și neinteresante, sau dimpotrivă, isterice și prea-pline de viață, cuplurile de personaje au o dinamică originală. Cu manifestări sentimentale fie extreme, fie complet indiferente, atât Cehov, cât și regizorii conturează ideea că în dragoste nu există echilibru, e totul sau nimic, e viață sau e moarte. Atât iubirile mediocre, cât și cele de excepție își au locul sub umbrela acestui termen extrem de generos, numit dragoste.
(foto: Matei Bumbuț, cu excepția primelor două - Adi Bulboacă)