Iar când Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar și Vasile Șirli se întâlnesc, noi toți simțim lumină, indiferent de limba în care spunem sau auzim spus asta.
În a șaptea zi de FITS 2025, răzbim noi cumva la lumină s-a spus la propriu în japoneză, ba chiar în două reprezentații succesive. Se întâmplă în premieră ca un text atât de românesc, o poezie de teatru, sorescianul Iona să fie asumat, trăit, rostit și oferit publicului în japoneză (cu subtitrare în engleză și, evident, română). În rolul titular: Kuranosuke Sasaki.
Spectacolul gândit de Silviu Purcărete este un one-man show cu actorul nipon Kuranosuke Sasaki în rolul lui Iona, alături de Veronica Arizancu, a cărei voce devine ecou incantatoriu al protagonistului, în timp ce Liviu Vlad și Eduard Pătrașcu înfățișează pescarii, bătrânii și în același timp umbrele, multiplicările lui Iona.
Pentru teatrul românesc, Sasaki reprezintă un imens privilegiu, actorul fiind considerat în Japonia un adevărat tezaur național, cu o experiență remarcabilă pe scenă de peste 30 de ani, care a venit în România special să-l joace pe Iona lui Sorescu, în regia lui Silviu Purcărete. De fapt, actorul este deja la al treilea proiect împreună cu celebrul regizor român, primul fiind Richard III de la Tokyo Metropolitan Theatre (al doilea Avarul). Colaborarea dintre cei doi a început în urmă cu 7 ani, când Kuranosuke Sasaki nu ar fi bănuit că o să ajungă vreodată să joace un one-man show la Sibiu, deși aștepta cu mare curiozitate ceea ce avea să urmeze. În cele din urmă, după doi ani de muncă la proiectul româno-nipon, s-a produs și acest miracol: interpretarea în limba japoneză a unui text românesc.
Astfel, spectacolul este o coproducție a Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu și Tokyo Metropolitan Theatre, un proiect gândit nu doar să frapeze prin ineditul și originalitatea sa, ci și să trimită pe partea cealaltă a lumii, să integreze în cultura niponă (și în acest fel, în cultura universală) frumusețea metaforei despre existența umană din teatrul lui Marin Sorescu. O contribuție esențială au avut aici Mayo Nishiike și Florin Grancea, care au tradus în japoneză solilocviul acesta inedit al lui Marin Sorescu, plin de mirări, interogații și fracturări sufletești. Reușita lor este semnul că poezia rămâne unul dintre limbajele universale pentru care diferențele culturale sau barierele lingvistice se anulează.
Din 22 mai 2025, data premierei spectacolului la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, și până la momentul festivalului (FITS, 20-29 iunie 2025), Iona a parcurs deja în turneu un traseu generos, ajungând la Budapesta în 24 mai 2024, la Festivalul MITEM, la Cluj-Napoca în 27 mai 2024, la Teatrul Național "Lucian Blaga", la București în 30 și 31 mai 2024, la Teatrul Odeon, la Chișinău în 3 iunie 2025, la Teatrul Național "Satiricus Ion Luca Caragiale", respectiv la Sofia în 7 iunie 2025, la Teatrul Național "Ivan Vazov". Va urma în toamnă premiera de la Tokio. De menționat aici faptul că, după turneul european, când a revenit la Sibiu, Kuranosuke Sasaki a simțit nevoia să spună: Bine te-am găsit, acasă!
Într-o conferință din cadrul FITS (Kuranosuke Sasaki în dialog cu Octavian Saiu), actorul nipon, pe numele lui real Hideaki Sasaki, a fost întrebat de ce și-a ales ca nume de scenă Kuranosuke și ce înseamnă, de unde provine pseudonimul, cunoscut fiind că în Japonia, artiștii își aleg un alt nume de scenă. Actorul a povestit că în japoneză, kurano reprezintă fabrica unde se produce sake, iar el este al doilea copil al unei familii care produce această băutură în Kyoto. Inițial, s-a gândit că va continua afacerea familiei ca manager, așa că s-a înscris la cercul de teatru din facultate doar ca să exerseze vorbirea în public. La spectacolul de absolvire, i s-a cerut să aibă un nume de scenă și a ales Kuranosuke instantaneu, fără să anticipeze că va rămâne numele lui de scenă pentru toată viața.
A fost spectacolul Iona provocarea supremă pentru Kuranosuke Sasaki? Actorul mărturisește în aceeași conferință că, într-adevăr, a fost o mare provocare, conștient fiind că va juca un autor atât de cunoscut, care se studiază în școală în România. I-a fost cumva și teamă fiindcă nu știa nici mitul biblic al pescarului cel înghițit de chit, așa că și-a găsit un punct de reper în eforturile și încercările lui Iona de a căuta LUMINA.
"Octavian Saiu: Ai simțit că ai ajuns la lumină, în raport cu personajul, într-un anume moment sau a fost un proces?
Kuranosuke Sasaki: A fost un proces. Nu am avut sentimentul că mă lupt, ci mai degrabă că am navigat cu toată echipa pe o mare largă."
Să menționăm aici și faptul că din toamna lui 2025, Iona, personajul lui Kuranosuke Sasaki, își va găsi locul în repertoriul Tokyo Metropolitan Theatre, urmând ca spectacolul să rămână totuși în aceeași alcătuire scenică și în România, la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, cu Adrian Matioc în rol principal. Extraordinar proiectul vizionar al lui Silviu Purcărete de a crea două versiuni gemene ale aceluiași spectacol, unind în acest fel prin puncte comune două culturi atât de diferite! Cât despre alegerea talentatului actor Adrian Matioc pentru rolul lui Iona de la TNRS din Sibiu, nici nu putea fi altfel decât o decizie extrem de potrivită!
Prin Iona, viziunea regizorală a lui Silviu Purcărete, scenografia lui Dragoș Buhagiar și muzica lui Vasile Șirli reprezintă cu siguranță limbaje universale, deci remarcabili ambasadori în lume ai potențialului teatral românesc. Spectacolul însumează o oră și jumătate de proiecții vizuale, auditive și introspective răscolitoare prin ineditul schimbării cadrelor. Fundalul muzical alternează sunetul ritmic al pulsului, înregistrat parcă de un monitor cardiac la reanimare, cu vocea expresivă a Veronicăi Arizancu, ce poate reda și tonalitățile bocetelor tradiționale românești, dar și exoticele (pentru noi) incantații japoneze. Actorul Kuranosuke Sasaki recomandă publicului exercițiul de a asculta perioadele de liniște din spectacol, simțind cumva că spectatorul asistă de fapt la "digerările" interioare ale lui Iona, un singuratic ce încearcă neobosind să ajungă la lumină. Căci singurătatea, căutarea sinelui, efortul eliberărilor succesive din universuri concentrice, ciclicitatea buclelor firului vieții și frica morții, neputințele și limitările existențiale, toate aceste frici, confruntări, zbateri se simt la fel de intens și pe o mare din hârtie foșnitoare, și într-o sală de kabuki din Tokyo, și în întunericul deplin, în care se zăresc punctual doar niște licurici de speranță, și în interiorul unei case oltenești cu fereastra deschisă larg, în ultimă instanță, spre LUMINĂ.
Marea inițială este un perete de hârtie, un nesfârșit orizont alb, care, paradoxal, limitează și delimitează în spatele lui Iona trecutul de prezent. Căci viitorul este doar o nadă pe care personajul o simulează și o mulinează în zadar în fața lui, acolo unde marea albă de hârtie se termină în spațiul negru al incertitudinii. Iona însuși stă așezat pe o trapă de lemn mascată de aceeași hârtie albă, o platformă destinată să îi fie deopotrivă pluta care-l ține la suprafață și gura iminentă de pește care îl va înghiți.
Tabloul al doilea înfățișează un Iona aflat dincolo de lumea reală, vizibilă, dincolo de "coaja" lucrurilor. Peretele alb de hârtie l-a înghițit, îl conține acum și-l digeră ca un pește uriaș sau poate ca pielița greu de străpuns a uterului matern, o "coajă de ou" dificil de spart pentru a te naște / renaște din cel ce ai fost, ca să devii un cel ce vei fi. Din perete ies la iveală prin spărturi distanțate doar fețe, degete, mâini și picioare. Aici Iona este scindat, spart în multiple identități, digerat de propria existență, desfăcut în ceilalți, în toți gemenii lui, în ipostazele din celelalte vieți, poate chiar în noi toți, în ultimă instanță: suntem mulți, suntem mulți înghițiți de vii sau de morți. La acest efect tulburător contribuie "umbrele" protagonistului, cei doi pescari-mimi, Liviu Vlad și Eduard Pătrașcu, pe care îi regăsim și în cadrul următor, șezând tăcuți la o masă cu trei scaune, la un pahar de țuică oltenească ori de sake (hm!, prin ce mijloace inedite se pot lega lucruri, oameni și culturi!). Gestul lui Iona de a le trage pleoapele peste ochi celor doi confrați de existență ne confirmă cât de singuri suntem printre oameni, cât de "morți", pentru ceilalți, pentru că, nu-i așa?, toți îți vor da dreptate, dar nimeni nu va sări să te salveze.
În întunericul deplin al următorului cadru se situează punctul de maximă încărcătură emoțională al spectacolului. Infimi licurici de speranță îmbrăcați în hârtia mării pierdute îi secondează lui Iona replicile cele mai intens umane din piesa soresciană: Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire..., mai naște-mă o dată..., prima viață nu prea mi-a ieșit... Scrisoarea-testament pe care orice naufragiat o aruncă în mare, sperând, este scrisă în viziunea lui Purcărete chiar pe o bucată de piele pe care Iona și-o jupoaie de sub coastă, iar strigătul de ajutor răzbim noi cumva la lumină este scrijelit de naufragiat în manieră argheziană, cu unghiile pe tencuiala unui perete de firidă goală, în kana sau kanji, caracterele japoneze în care sunt transcrise concepte și idei. Iona are acum degete din cretă și lasă urme colorate pe fundalul negru al peretelui ce desparte viața de moarte, libertatea de captivitate și realitatea de iluzia ei.
Ultimul cadru este cu totul neașteptat: o cameră țărănească ce redă sugestiv Oltenia natală a lui Marin Sorescu. Nu pot să nu freamăt de bucurie la gândul că un strop din lumea oltenească pe care a iubit-o atât de mult scriitorul va ajunge din toamna lui 2025 pe alt continent, urcând pe scena renumitului Tokyo Metropolitan Theatre! Se află asamblate aici elemente cu puternică încărcătură simbolică: patul greu de lemn în care se întindeau de obicei bătrânii să moară de moartea lor bună, dulapul masiv care ține hainele bune, de obicei păstrate pentru înmormântare, (servind aici, ca în alte spectacole semnate de Purcărete, și ca ușă de ieșire din scenă, din viață), iar pe perete o icoană atârnând sugestiv lângă pendula cu mișcări monotone, de tic și tac, în ritmul pulsului care se aude pe fundal. Liviu Vlad și Eduard Pătrașcu sunt acum doi bătrâni cu halat alb, papuci, baston și bască, așteptând înțepeniți să vină ceva, poate moartea, sau poate, cine știe, viața, timpul, tinerețea înapoi...
Răzbim noi cumva la lumină... Să înțelegi la sfârșit, fără să mai fie nevoie de traducere, cuvintele spuse de Iona în japoneză (pe care le-ai așteptat încă de la începutul spectacolului) este într-adevăr ceva fabulos!
La final am simțit nevoia să mai zăbovesc o vreme în fața teatrului, să mi se așeze LUMINA pe dinăuntru. M-am nimerit lângă patru adolescente care discutau aprins despre singurătate și iluminare interioară, despre limitările succesive și despre reîncarnări, despre câte vieți trăim de fapt plecați în căutarea sinelui, dar, uite, că în final îl găsim și redevenim noi, ca și cum ne mai naștem o dată din mama în mamă, conținută în următoarea mamă până la cea din urmă mamă, una uriașă, mamă, ce tare!, a izbucnit la un moment dat una dintre ele, cum se leagă toate!, gata, nu mai pot vorbi, că simt că explodez!... Mi s-a părut că asist la cel mai autentic răspuns emoțional la spectacol.
Iată lumina pe care o poate crea teatrul pentru ca noi să răzbim cu toții, cumva.
(foto: Alexandru Condurache / TNRS)