Chatila (Mahmood Bakri) - nume ales deloc întâmplător, căci a aparținut unei tabere libaneze pentru palestinieni marcată de un masacru notoriu în 1982 - și Reda (Aram Sabbah) jefuiesc o femeie, îi fură poșeta, găsesc acolo doar câțiva euro. Așa că fură și o pereche scumpă de adidași, pe care o vând. Nimic nou pe frontul elen. Doar o seară obișnuită pentru cei doi veri care nu își permit luxul moralității; o seară obișnuită pentru ei, refugiați palestinieni fără acte, fără acces legitim la alte surse de venit. Așa trăiesc, de pe o zi pe alta, în Atena, așa își câștigă pâinea, așa își câștigă heroina. Nu e secundă în care filmul să-ncerce a face haz pe seama micilor ilegalități comise de protagoniști, la fel cum nu există nicio predică moralizatoare în toate cele 105 minute. Simpatia pentru personaje, oricum precară - cum o vom resimți imediat - e susținută, inițial, de acceptarea celor doi ca simple și nevinovate victime ale circumstanțelor. Deși "curat" de mai bine de o lună, dependența de droguri încă îi întunecă mințile empaticului, rătăcitului, blândului Reda. Deși nevoit s-apuce frâiele propriei vieți, numai dependența de Chatila, vărul său rațional, puternic, capabil, îl mai ține în viață pe credulul, temătorul, nătărăul Reda. Chatila, optimist nemilos, visează să strângă suficienți bani pentru a ajunge în Germania, unde să își adune familia - acasă îl așteaptă o soție iubitoare și fiul lor -, ca împreună să-și deschidă o cafenea.
Dacă hoția sau disperarea lui Reda de a lua bani de la bărbații care îl abordează în parc ni se par abjecte, Chatila va îmbrăca treptat armura anti-eroului și, pentru a câștiga rapid bani, va smulge o oportunitate din inima unei mari dezamăgiri, va concepe un nou plan - unul josnic, brutal, atroce; un plan care vine cu un cost inimaginabil, atât pentru victimele disperate pe care Chatila intenționează să le păcălească, cât și pentru el, care va trebui să poarte veșnic vinovăția de-a se fi transformat într-un monstru. Dar filmul lui Fleifel nu merge prea departe pe acest drum brutal, ci ocolește cu succes capcana de a cădea în nihilism. Regizorul le permite personajelor să se îndepărteze, fie și pentru puțin timp, de propriile griji, introducându-l în poveste pe Malik (Mohammad Alsurafa), un adolescent palestinian care încearcă să ajungă la mătușa lui, în Italia. Puștiul acesta va aprinde în Chatila o văpaie de umanitate, în permanenta noapte a decăderii morale în care - deja - e cufundat. După o nereușită încercare de a seduce o grecoaică (Angeliki Papoulia), profitând de vulnerabilitatea, de regresul ireversibil la care alcoolismul o împinge, Chatila îi cere să se dea drept mama lui Malik și să îl însoțească în zborul către Italia - desigur, cu intenția de a păstra pentru el însuși o parte considerabilă din banii trimiși de mătușa băiatului. Apoi, sosește momentul pentru planul lui macabru. Lângă Chatila, desensibilizat până la os, Reda trebuie să ducă povara vinovăției. Degradarea nu și-o mai poate privi, mâinile pătate de sânge nu și le mai poate împreuna, coșmarul unui prezent în care el însuși e diavol stinge visul unui viitor sigur. Viitor ideal. Viitor... atât de aproape. La un pas distanță de speranță, Reda alege o soluție în acord cu tot ceea ce am aflat despre el.
Poate că, într-adevăr, pe tot parcursul filmului, empatia noastră față de protagoniști se află pe muchie de cuțit. Dar crimele lor, născute din disperare, înalță talazuri de poezie cărora nu le facem față. Și ne înecăm, victime finelor manipulări. Căci deosebiți, în meschinăria lor, sunt actorii din rolurile principale; sadici, în conflictele interioare prin care poartă spectatorii. Îi înțelegem? Ne lăsăm înduioșați, topiți de tragedia poveștii lor? Le dăm dreptate? Or îi disprețuim? Negăm nenorocirile pe care ni le vând drept cauze, motive, damnări? Continua noastră fugă dintr-o tabără-ntr-alta alimentează zbuciumul neașteptat nutrit de To a Land Unknown. În acest lungmetraj de ficțiune cu care debutează, Mahdi Fleifel așază în prim-plan un fir narativ alert și tensionat, lăsând, cu o naturalețe remarcabilă, problematica justiției sociale să își găsească firesc locul.
A câștigat la TIFF.24 un metisaj nobil de poezie și cinism. A câștigat un cald parfum vizual arăbesc și de lacrimile noastre însăși aroma lui înecăcioasă se face vinovată. A câștigat și pariul relevanței de astăzi, și-al onestității, și-al autenticității. Amin. To a Land Unknown e deschis de cuvintele lui Edward Said. Din care merită să citez: "Just as none of us is outside or beyond geography, none of us is completely free from the struggle over geography. That struggle is complex and interesting because it is not only about soldiers and cannons but also about ideas, about forms, about images and imaginings.".