Nu este vorba, aici, despre orice evacuare, ci de cea întreprinsă în folosul unui lacom dezvoltator imobiliar. Astfel, de la momentul pronunțării cauzelor-pilot Atanasiu sau Broniowski ale Curții de la Strasbourg, împotriva României sau Poloniei, în privința punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în materie imobiliară, procedura executării silite românești s-a tot rodat până a devenit instrument de dominație, pus la îndemâna exclusivă a celor puternici, căci ei se tot lățeau și înălțau în spațiu. De unde trebuia ca executarea silită să deservească drepturi individuale fundamentale, inadmisibil ignorate într-un stat de drept, aceasta a ajuns să sprijine interesul unor uriașe corporații și a unor mari dezvoltatori imobiliari. Pe scurt, cei care au avut de câștigat din aplicarea prioritară, în dreptul intern, a articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolului 1 din primul său Protocol Adițional, au fost rechinii imobiliari, care au speculat mecanismele execuționale, în propriul folos, în confruntarea lor cu prada măruntă a celor fără adăpost, evacuați în lipsă de titlu locativ. Imobilele golite de suflete urmau să fie demolate și înlocuite de altele mult mai mărețe, destinate strict celor bogați. Dreptul de proprietate privată a devenit dreptul fundamental la bogăție, în schimbul obligației săracului de a sucomba. Privită din asemenea perspectivă, executarea silită devine o execuție în sine, iar meseria executorilor judecătorești se transformă în executarea unor pedepse capitale.
Kontinental '25 nu pune în lumină o problemă locativă generală și nici chiar disproporția de forțe dintre un concern imobiliar și un boschetar, ci denunță modul distorsionat în care instituțiile statului (executor, jandarmerie, poliție) ajung la cheremul cotropitorilor imobiliari, adică al celor care ocupă loc dincolo de limitele dreptului fundamental de proprietate (de felul lui, individual). Pornind de la un drept ocrotit prin executare silită, s-a ajuns la un abuz. Hidra imobiliară a capturat în mod legal statul, cu toate instituțiile sale de forță, nu doar pe cetățenii săi slabi, lipsiți de mijloace financiare și de apărare.
Executoarea nevoită să arunce în stradă un om fără căpătâi are o criză morală, dar mesajul filmului nu se rezumă la problema sa de conștiință, nici la mesajul social (doar așa se explică derizoriul în care eșuează răbufnirea protagonistei, după ce evacuatul se spânzură de calorifer, moment din care caloriferele îi trezesc acesteia doar gânduri negre, evitate prin ascunderea celui din birou cu elemente de comică butaforie). Mesajul mult mai profund al filmului este unul general, care vizează pericolul colectiv al flagelului imobiliar. Se enunță, mot à mot, că hidra imobiliară conduce, azi, destinele României, afectând viețile tuturor.
Faptul că numele celui supus evacuării (în moarte) este Ion Glanetașu exprimă un avertisment politic: lăcomia imobiliară pândește mica proprietate a satelor, amenințată să dispară cu totul, atâta câtă a fost, sub cimentul apartamentelor rezidențiale. În această situație se află chiar Floreștiul clujean.
Totul pornește de la Cluj Napoca, orașul care prosperă prin intermediul domeniului IT. Metropola s-a extins înspre periferii și înspre satele înghițite de betoane.
Intuiția lui Radu Jude a funcționat mult prea infailibil, de-a lungul timpului, pentru a fi ignorată, acum, când, cu o totală lipsă de artificii, regizorul se grăbește să filmeze timp de doar 10 zile peisajul imobiliar clujean, cu un iPhone 15, pentru a transmite un percutant mesaj politic, de extremă alertă publică: atenție la dezvoltarea imobiliară, atenție la modelul de prosperitate pe care îl constituie Clujul!
Prin ritmul cotropitor și substratul politic al betoniadei clujene, filmul amintește de documentarul The Settlers, realizat de regizorul israelian de origine română, Shimon Dotan. Realizat în 2016, filmul documentar investighează rațiunea politică a ocupării Cisiordaniei, de către statul Israel, prin coloniști adeseori internaționali, considerați utili pentru că servesc cauza israeliană a ocupației și, în viitor, pe cea a extinderii universale, făcută în numele religiei iudaice, adoptată ca politică de stat.
Poate fi și cazul Ardealului, de vreme ce, prin intermediul personajelor de etnie română, acesta este denunțat de regizor ca fiind "ocupat" de români, în detrimentul ungurilor, după ce fusese "luat cu japca", drept "pradă de război", în 1918. Construirea de betoane și de monumente solemne, cu răsunătoare simbolistică etno-naționalistă, este forma românească de înstăpânire, similară ocupației israeliene în Cisiordania. Aluzia este subtilă, dar prezentă, tema imobiliară (nu cea morală) fiind intenția reală a filmului, al cărui subiect este doar formal - și înșelător - raportat la Europa '51, a lui Roberto Rossellini.
Este un punct de vedere exploziv până la pericol, dacă ar fi înțeles pe deplin de susținătorii teoriei reohsleriene a întâietății transilvănene românești.
Ceea ce este surprinzător în această viziune comparativă este nu atât apropierea fenomenului imobiliar clujean de ocupația israeliană a Cisiordaniei, cât faptul că regizorul nu vede o mai mare similitudine a Ardealului cu Kosovo, la care sârbii se raportează ca la un leagăn de civilizație, întocmai cum o fac românii cu Transilvania. Este o comparație cu mult mai apropiată, din perspectiva ethosului național și a religiei ortodoxe comune, a sârbilor și românilor, fiind și elementul care unește în mod tradițional cele două popoare. Antiseparatismul sârbesc, împărtășit de români, este motivul pentru care România este printre cele 5 țări europene care nu recunosc independența Kosovo-ului.
Cheltuirea de mari energii în proiecte imobiliare, menite să consolideze poziții politice greu de înlăturat, asupra un teritoriu luat în nesigură stăpânire, poate fi de natură să apropie cazul Ardealului de cel al Cisiordaniei.
Oricare ar fi mobilul politic al filmului și oricât de explozive sunt replicile explicite ale personajelor pentru integritatea teritorială și legitimitatea românilor asupra Ardealului, cert este că flagelul imobiliar este transnațional și la fel de dăunător. Referințele filmului la Kakania trimit cu gândul la faptul că, în confruntarea cu hidra imobiliară, instituțiile de forță ale statului sunt reprezentate de oameni fără însușiri, care, tocmai din acest motiv, sunt cu atât mai incapabili să oprească monstruozitatea imobiliară. Ei rămân să se învinovățească inutil, pentru greșeli care nu le aparțin, în plan personal, în felul acesta eșuând în misticism, consumerism, turism.
Kontinental '25 este un adevăr spus în glumă, adeseori printr-un umor nu doar coroziv, cât de-a dreptul sinucigaș, pe care și Radu Jude și-l merită, pe deplin, la fel cum el însuși i l-a administrat lui Gabriel Spahiu, când l-a chestionat, în moarte: "Ce-ai făcut, tataie?"