Dar syuzhet sau discours, adică modalitatea în care toate aceste fapte sunt povestite în film este diferită: un maestro leșină cu baghetă în mână chiar în timpul unei repetiții cu o orchestră de prestigiu, apoi aflăm că sora lui nu este compatibilă genetic cu el, apoi aflăm că nici nu este de fapt sora lui naturală și de-abia peste vreun sfert de oră îi cunoaștem fratele natural, pe Jimmy, cel care ar putea să-l ajute cu un transplant de măduvă. Mai aflăm în plus că Jimmy, deși înzestrat, duce o viață dificilă, cu un statut social și economic precar.
Ajunși în punctul ăsta, avem senzația că vom asista la un film care înfierează cu mânie culturală tarele sociale franceze. În pofida artificiului narativ povestit mai sus, ni se va explica pe larg cum cei care trag bățul norocos au deschise toate drumurile către mărire în viață, pe când celorlalți li se închid deși, iată, materialul genetic și, prin urmare, înzestrările artistice, sunt identice. Că egalitatea de șanse este o iluzie și, de fapt, doar o tactică retorică a mecanismelor insidioase de dominare socială. Că, de fapt, între bogați și săraci se deschide o prăpastie mult mai mare decât contul bancar, adică tot felul de atitudini, înțelegeri, valori, șanse nespuse, care se reflectă în cele din urmă în diferența între arta populară pentru mase și cultura înaltă, cea propovăduită și pe la noi de apostolii boierimii.
Cele două interpretări sunt credibile și scot destul de mult din personajele plate care, așa cum am spus, au fost gândite just în stereotipia încă din distribuție. Thibaut (Benjamin Lavernhe), norocosul, este un bărbat subțire și la propriu, și la figurat, cu o mină gânditoare și profundă în același timp, cu o osatură fină și alungită, așa cum stă bine unui muzician. În opoziție, Jimmy (Pierre Lottin) are privirea puțin tulbure, un cioc destul de țărănesc, e puțin plinuț și are o apariție generală ce se conformează stereotipurilor de blue collar worker. Bineînțeles, sunt de notat și diferențele de registru ale numelor proprii: una cu ascendent nobiliar de șușă, celălalt un americanism, ascunzându-se aici și aroganța culturii franceze subțiri față de producțiile de masă de peste ocean.
Așa că, din păcate, En fanfare / Fanfara este în bună măsură așa ceva, adică un discurs social care deplânge diferențele de clasă ca dominante ale destinului individual. Însă, din fericire, este și mai mult decât atât.
Valorile umane sunt puse în fața claselor sociale, căci legătura emoțională dintre cei doi bărbați depășește diferențele lor de cultură, de formare și chiar de succes în viață. Iarăși, muzica este văzută atât din perspectiva diferențelor de clasă (cea bine cântată și repetată din sălile de concert vs cea cântată disarmonic, dar cu pasiune în fanfara muncitorească.
Iese în evidență coloana sonoră lucrată, cu bucăți de muzică clasică bine alese și bine mixate care susțin antrenant desfășurarea poveștii. Imaginea este curată, ținându-se aproape de poveste, permițându-și în aceste cadre riguroase doar mici accente necesare.
Așadar, deși povestea în sine este lipsită de imaginație și previzibilă, modul în care este ea redată pe ecran marchează puncte printr-o desfășurare corectă a etapelor înțelegerii și acceptării de sine. Iar asta face ca En fanfare să fie o lecție de descoperire personală cu o adresabilitate largă, care pune accentul pe construirea unor relații umane cât mai autentice posibil prin depășirea micro-culturilor din care inevitabil facem parte cu toții.