Comuniunea cu natura, așa cum se desprinde din textul sorescian - a pescarului cu marea sau a tăietorului de lemne cu copacii - , este specifică spiritului românesc sau nipon. Povestea biblică a lui Iona este reconfigurată de Sorescu într-un animism abstract, de factură expresionistă, reprezentat de Purcărete într-o formulă ce integrează caracterul rafinat și estetizant al sufletului japonez. Tocmai acest sofianism al divinității răspândite sau impregnate în elementele creației sale - receptat ca o desacralizare a mitului biblic - ce transpare din rechizitoriul pescarului, conferă universalitatea acestei opere. Purcărete trasează o diagonală lungă - ca un axis mundi pe orizontală - între două culturi diametral opuse, spațial și spiritual, dar care se întâlnesc în esența animismului.
Periplul lui Iona începe în gura balenei. În viziunea lui Purcărete și scenografia lui Dragoș Buhagiar, ea este un hău alb și abstract al morții. Un perete din papier-mâché de un alb translucid, cu un cadru rectangular la mijloc - o fereastră, deschidere spre transcendent, un prag al subconștientului sau intrarea în labirint - conferă o structură organică, viscerală, reprezentând matricea sau leagănul creației: volbura mării, interiorul sau burțile recursive ale chitului, peretele uterului matern. El simbolizează deopotrivă interiorul și exteriorul lumii, viața și moartea, creatul și increatul - nașterile viitoare invocate de Iona.
Scenografia divizată propusă de Sorescu, cu scena împărțită în două - marea și gura imensă de pește, unite prin năvodul lui Iona - este condensată de Purcărete într-o reprezentare abstractă, în care marea (exteriorul) și interiorul peștelui sunt concentrate într-o mandală cu geometrii rectangulare. În centrul ei, stă Iona, profetul - asemenea unui zeu indic ce meditează asupra creației sale, în poziția lotusului.
Iona își strigă numele pe tonalități variate, iar acesta i se întoarce reverberat în ecou - singurul tovarăș al singurătății sale imposibile. După ce e înghițit de chit, ecoul dispare, moment ce semnifică intrarea într-un stadiu superior al cunoașterii, în care ființa se desprinde de orice reflexie și devine propriul ei Dumnezeu, nu replica altuia. Nimfa Echo din mitologia greacă nu își poate exprima propriul gând, repetă doar vocile altora, semnificând depersonalizarea, lipsa identității de sine, în iubirea ei imposibilă pentru Narcis.
Într-o poziție statuară, Sasaki își desfășoară recitalul, afișând grimase imortalizate în expresii caricate, de măști Noh. O suită de posturi încremenite, realizate prin gesturi șarjate, foarte rapide, samurai-ești, sugerează actul de a arunca undița în mare - un gest ritualic, anunțat de sunetul unui gong, pentru că Iona, în sinea lui, nu ar mai vrea să prindă în năvodul său niciun pește: "Dacă e să fiu sincer, eu n-aș mai vrea să cadă acum nici unul". Iona este deopotrivă zeul și propria sa făcătură, contemplându-și existența ratată, iar vahana lui este peștele - ca instrument al ordinii divine - așa cum Iona prorocul a fost investit cu virtuți divine, fiind resuscitat, precum Cristos, după trei zile.
Sfârșitul primului tablou - înghițirea lui Iona de către balenă - e imaginat de Purcărete printr-o inversiune. Iona își molfăie propria "nadă" - peștișorul momeală din acvariu, devenind astfel, simbolic, întocmai chitul ce-l înghite. Inversiunea corespunde substratului ideatic al piesei, fără să altereze planul narativ desprins din pasajul Vechiului Testament. Această recursivitate ține de dualitatea viață-moarte, concepte ce devin interșanjabile, moartea asigură și întreține ciclul nesfârșit al renașterilor. Iona își roagă mama să-l nască din nou, în repetate rânduri, pentru a trăi în cele din urmă viața la care visează.
Inversiunea Iona - pește e de-altfel direct concretizată în textul sorescian, Iona ar putea devora la rându-i chitul pe dinăuntru, când îi încredințează bășicii peștelui mesajul lui către lume: "O da-o? - Atâta lucru!" Să zică mulțumesc că nu-ncep să-l mănânc pe dinăuntru".
Mistuirea "nadei" corespunde dispariției lui Iona din scenă. Iona reapare, intonându-și ironic propriul prohod - "Veșnica mistuire" - croindu-și drum printre ventrele peștelui, perforând peretele de hârtie. Prin perforații, se ivește mai întâi un cap, apoi palmele - formând un crucifix - apoi picioarele distanțate mult de invizibilul corp, sugerând un Iona dilatat cosmic, desprins de lume. Un arsenal de zgomote apocaliptice însoțesc în câteva rânduri procesului de mistuire. Chitul mai înghite odată cu Iona și alți pești ce tremură agonizând, prinși în peretele alb și creponat.
Visul devine o trăire a unui plan existențial paralel, care reflectă condiția ființei și dorința de a o transcende. Visul e adânc, asemenea morții. Copiii lui Iona dorm profund, visând o mare fără pești, în timp ce marea din visul lui Iona este populată de pești din ce în ce mai mari. Chitul care-l înghite pe Iona - simbol al încercărilor de a-și depăși condiția - este întocmai Iona. Rămas fără ecou, în intimitatea ființei sale - a chitului - Iona se caută pe sine. El sfâșie pereții albi de hârtie, lăsând în urmă doar cadrul, simbol al visului sublim al pescarului de a construi o bancă în mijlocul mării - o construcție grandioasă de stejar geluit pe care să se odihnească pescărușii mai leneși în timpul furtunii sau vântul. În locul unei imagini suprarealiste ce ar trimite la tablourile lui Magritte, Purcărete păstrează cadrul unitar al primelor trei tablouri, pentru că banca reprezintă același spațiu sacru al zeului, de reflecție, însingurare și distanțare de lume. Iona își reia locul pe cadrul - bancă orizontalizat, în postura sa de meditație, apoi scrijelește semne pe burta peștelui, cu unghiile lui (crescute și ascuțite, ca de la piciorul lui Dumnezeu), ce poate reprezintă în caractere japoneze întocmai mesajul: "Răzbim noi la lumină".
În tabloul al treilea, două uși glisante aduc în prim plan sau fac să dispară obiecte și personaje; Iona stă la masă cu sosiile lui - îmbrăcate la fel ca el, în maiou și pantaloni albi din pânză în stil jinbei - bând sake. Dialogul cu alter-egoul său este acum extins la trei, pentru că cei doi figuranți stau complet muți și nemișcați, evocând imagistic tabloul Jucătorii de cărți al pictorului Paul Cezanne. Ei par să vină din tărâmul morților, acoperiți inițial de giulgiuri negre, agitându-și propriile lumânări sub formă de brichete. Iona suflă pe rând în ele, trezindu-i la viață. Urmează un rechizitoriu cu aluzii politice, rostit de Iona în fața unor interlocutori inerți. Iona vorbește în pustiu, în numele lor - pentru că nu există decât, cel mult, dedublări ale sinelui. Iona închide pleoapele morților, pe fondul muzical al unui bocet al celor care-i așteaptă acasă, să se întoarcă de pe mare. Un tablou domestic surprinde sosiile făcând curățenie prin măruntaiele monstrului, adunând deșeuri - cocoloașe de hârtie creponată. Iona îi numește sclavi, în timp ce constată cât de greu se câștigă o bucată de pâine.
Lumea văzută ca o carcasă alcătuită din straturi recursive de burți de pești - interpretate ca stadii transformatoare ale cunoașterii - care se înghit unii pe alții - precum păpușile Matryoshka - e sugerată de Purcărete prin alternanțele de lumină - întuneric. Unele închisori ale sufletului sunt luminoase, unde se poate sta la o masă cu cei de teapa ta, altele sunt cufundate în obscuritate, în care Iona - devenind o mască - este luminat de jos în sus de un palid reflector de lumină, ca și cum ar fi supus unui interogatoriu. Întunericul semnifică întoarcerea în uterul matern, până la matricea universală, zeița-mamă, căreia Iona îi cere să-l mai nască o dată, de două ori,... de oricâte ori va fi nevoie, ca până la urmă să "poată trăi după pofta inimii".
Sunetul sentențios al unui gong, împreună cu schimbările de ecleraj marchează reprizele de disperare și plânsul sfâșietor al lui Iona. Dorința de nemurire a omului e concretizată în scena delirantă, în care Iona își compune mesajul către lume - "Mamă! Te rog, să mă tot naști!" - scris cu sânge pe o bucată de piele desprinsă din propriul trup și trimis în bășica peștelui. Într-un peisaj oniric, Iona se tăvălește în cascadele unui râs cathartic, înotând printre bășicile gonflate ale chitului - ca niște perne de aer.
În tabloul al patrulea și ultimul, Purcărete aduce o schimbare radicală de decor. În locul plajei din fața unei grote - "spărtura ultimului pește spintecat de Iona" - apare un interior modest, cu o scoarță în motive populare, atârnată deasupra patului, un dulap din lemn sculptat, o chiuvetă decrepită cu o găleată dedesubt (posibil o proiecție a camerei din copilărie a artistului - a lui Sorescu sau chiar a lui Purcărete). Regizorul propune astfel proiectarea eroului într-un spațiu intim, familiar și confortabil, pe o bandă sonoră cu accente de doină, peste care un metronom bate ritmic, sugerând trecerea unui timp subiectiv. Reapar cele două sosii stând pe scaune, sprijinite în bastoane, în aceleași poziții încremenite, ca într-o fotografie veche de familie, după cum elementele camerei obiectivează structurile abstracte din primele trei tablouri. În acest spațiu al amintirii sau oniric, are loc ultima transformare a lui Iona. Pescarul cel tânăr, îmbătrânește subit sau magic, precum Făt-Frumos întors din tărâmul "Tinereții fără bătrânețe". Cocoșat, sprijinit în baston, își pune ochelarii, merge târșâit, abia respirând. Dar Iona se simte ca acasă, începe să caute printre lucruri, se bărbierește la oglindă, viața pare să-și reia cursul, dar singurătatea prevalează și aici. Când se adresează dublurilor sale, acestea se scoală de pe scaune și părăsesc încăperea prin dulapul de lemn - ce corespunde ușilor glisante sau gurii balenei. Revelația survine treptat, când Iona observă, prin fereastra-cadru, orizontul ca un șir nesfârșit de burți deschise de pește.
În timp ce rostește o disertație despre credință, Iona își pregătește cu încetinitorul ultima cină. Timpul pare să se oprească. Se aude din nou bocetul, acompaniind rostogolirea unui cocoloș de hârtie - materia peștelui - care pătrunde pe fereastră. Uitarea se așterne peste ființe și lucruri. Masa, soarele sunt numite de Iona prin perifraze. Tot ce-și mai amintește cu greu eroul este propriul nume, rostit ca o incantație, la fel ca în primul tablou. În acest gest, rezidă sensul profund al poveștii pescarului Iona - un mesaj puternic despre regăsirea și persistența memoriei identitare. Odată numele rostit, magicul se destramă, interpretul se scoală brusc și se îmbracă în costum, își pune trenciul și pălăria, timp în care relatează pe scurt povestea lui Iona - varianta soresciană - comentând asupra moralei ei. Purcărete reține din ultima scenă a piesei doar ultimele cuvinte ale lui Iona, înainte să scoată cuțitul - același cu care spinteca burțile recursive ale peștilor! - și să-și spintece propria burtă, invocând același leit-motiv al speranței: "Gata, Iona?... Răzbim noi cumva la lumină". Dar Purcărete atribuie aceste cuvinte actorului - ce devine astfel un alter-ego al eroului, interlocutorul său, așa cum oricare dintre noi am deveni întrând în dialog cu personajul.
La Sorescu, Iona se confundă cu peștele, în final, când eroul își spintecă propria burtă, pentru a-și putea continua sau reîncepe drumul către "lumină" sau cunoaștere. Purcărete exploatează această idee încă de la sfârșitul primului tablou - așadar, cu ea începe - atunci când Iona devorează momeala, reproducând simbolic intrarea sa în gura monstrului.
Sasaki compune un rol briliant, de mare complexitate. Măștile i se configurează pe chip în acord cu trăirile personajului - nu sunt imobile ca în teatrul Noh, ci aflate într-o continuă dinamică: exprimă uimire, fericire, spaimă, lamentație, ilaritate, traversând stări limită, în hohote de râs și de plâns. Măștile persistă pentru câteva clipe împietrite pe chipul protagonistului, marcând un moment de revelație sau de transformare. Statuarul, hieratismul, fizicalitatea și efervescența scenică alternează într-un registru intens și copleșitor. Actorul degajă acel expresionism dramatic propriu textului lui Sorescu, oscilând între tragic, grotesc și comic, într-o compoziție minuțios elaborată.
Intertextualitatea - ca procedeu estetic, definitoriu al scriiturii soresciene - cu referințele sale filozofice, mitice sau biblice, răzbate scenic prin solilocviile lui Iona, anunțate de sunetul tulburător al unui gong sau de schimbările de postură ale actorului: fie în poziția lotusului, fie culcat pe spate, contemplând burta chitului - imensă și rotundă ca un cer.
Chiar dacă un "seppuku" executat, fără îndoială, cu grație de Kuranosuke Sasaki ar fi putut reprezenta o încheiere potrivită în contextul nipon al acestei montări, Purcărete optează pentru un final manifest, recurgând la formula piesei în piesă. Mesajul transmis de interpret e o invitație la introspecție pe temele singurătății, a ciclicității existenței și a continuității ființei, modelate după personajul său.
(foto: Alexandru Condurache / TNRS)