Am crescut uitându-mă la Turul Franței cu bunicul meu. Era epoca Lance Armstrong. Nicio etapă nu scăpa. Apoi a venit șocul: dopajul, deposedarea, dezvrăjirea. Mult timp n-am mai putut urmări cursa. Mă uitam în gol. Ciclismul era altul. Eu eram altul.
Merckx, documentarul regizat de Christophe Hermans și Boris Tilquin, reactivează o emoție similară, dar nu în registrul pierderii, ci al melancoliei. Retragerea lui Eddy Merckx, la finalul anilor '70 - după șase victorii în Turul Franței și peste un deceniu de dominație - nu a fost abruptă, nu a urmat rețeta clasică a căderii din sport. A fost lipsită de scandal și rușine. S-a contopit firesc în oboseală și liniște.
Filmul este compus integral din filmări de arhivă, dar e departe de a fi o simplă biografie. Regizorii reconstituie nu doar un campion, ci un corp social: trupul lui Merckx, tensionat, rănit, respingând spectacolul și căutând perfecțiunea, devine simbolul unei epoci. Al unei Belgii divizate între flamanzi și valoni. Al unei generații care își căuta eroi palpabili. Al unei memorii care nu e liniară, ci frântă de căderi, relansări, eforturi tăcute.
Și în ciuda dimensiunii sale mitice, Merckx nu e idealizat, ci analizat. Relația cu tatăl său reprezintă o cheie intimă: posibil ADHD, o copilărie severă, dorința de a demonstra că merită să fie admirat. Fără interviuri "la cadru", filmul recuperează atmosfera prin vocile celor care l-au cunoscut. Respirația e reconstituită de un actor. Nu cifrele vorbesc, ci felul în care corpul suportă, cade și merge mai departe.
Un documentar sobru și reținut, care nu speculează legenda, ci o înțelege. Și o așază în acea etapă din viață în care toți știm că trebuie, la un moment dat, să ne dăm jos de pe bicicletă.