Proorocul Ilie nu este un spectacol pentru cei care caută certitudini sau povești cu morală clară. Este, mai degrabă, un strigăt - dureros și extrem de actual - despre pericolul credinței oarbe și despre cât de ușor poate deveni religia un instrument al fanatismului.
Spectacolul este, în fapt, o alegorie despre noi toți. Despre nevoia noastră de sens, de apartenență, dar și despre cât de mult riscăm atunci când cedăm discernământul în fața autorității (oricărei autorități, autoproclamate sau numite).
Estetica spectacolului este unul dintre pilonii care îi conferă forță. Fundalul este reprezentat interiorul unei biserici ai cărei pereți au nișe rotunde cu vitralii reprezentând sfinți. Niște sfinți muți și neputincioși ce devin, alături de spectatori, martori ai acțiunilor petrecute pe scenă. Toți acești "ochi" mi-au amintit mitul lui Argus cu ai lui sută de ochi cărora nu le scăpa nimic.
Decorurile Irinei Moscu, alături de un joc de lumini rafinat (Cristian Niculescu) și un univers sonor foarte bine ales (Claudiu Urse), creează o atmosferă ușor mistică în care spectatorul e invitat nu să judece, ci să asiste, ca martor, la o coborâre în delirul colectiv.
Fiecare personaj aduce o fărâmă de nebunie, disperare, prostie sau credulitate. Interpretările actoricești sunt energice și intense, actorii dând impresia că se află într-o continuă stare de combustie. Fiecare rol este dus la limită, cu o energie care nu slăbește niciun moment. Spectacolul respiră un ritm intens și este imposibil să rămâi indiferent. Foarte bun jocul întregii distribuții - fiecare actor rezonând cu personajul interpretat -pur și simplu m-au uns pe suflet prestațiile Aylinei Cadîr, Ofeliei Popii sau Lari Giorgescu, precum și cele ale lui Richard Bovnoczki și Silviu Mircescu. Chapeau bas!
Din păcate, într-un spațiu public în care simbolurile religioase sunt văzute în general ca intangibile, montarea aceasta a fost acuzată de blasfemie, hulă, provocare. Însă spectacolul nu lovește în credință, ci tocmai în dogmatism, în idolatrie, în abuzul de sacru. Avem de a face cu o critică a manipulării, nu cu o batjocură a divinului. Textul e foarte interesant pentru felul în care propune delimitarea dintre credință și credințe. Poate și de aici impresia unor spectatori grăbiți sau a celor care au doar un acces indirect și trunchiat la spectacol că ar fi un afront la adresa credinței creștine.
După izbucnirea scandalului provocat de un clip de mai puțin de un minut, Richard Bovnoczki a declarat: "Spectacolul nu defăimează, nu jignește și nu batjocorește nimic din ceea ce este sacru. În primul rând pentru că nici regizorul, nici managerul teatrului și nici distribuția nu și-au propus așa ceva și în al doilea rând pentru că textul în sine, prin structura poetică, în versuri și conținutul profund îi dau spectacolului o sensibilitate care nu permite niciun loc batjocurii. Dimpotrivă, spectacolul e construit cu sensibilitate și respect față de complexitatea condiției umane. Nu are cum să fie blasfemie un spectacol în care personajele se auto-denunță că au greșit și se îngrozesc că vor ajunge în iad. În care personajele sunt preocupate să-și găsească sensul existenței. În care singurătatea și disperarea singurătății împing personajele la decizii demente și pe urmă la păreri de rău. De exemplu: personajul bețivului plânge din cauza patimii sale și căindu-se strigă: «Nu vreau în iad, Părinte ceresc!». Altul naște idea salvatoare, de a-l sacrifica prin crucificare pe falsul prooroc Ilie pentru a mântui omenirea. Un altul îl contrazice și îl avertizează că vor ajunge la închisoare. Este un spectacol în care până și pericolul ignoranței care transpare mai ales din conturarea acestei idei a crucificării este exprimată prin naivitate. Naivitate care le acordă personajelor o notă de duioșie. Și acum: Imaginea femeii pe cruce, care a stigmatizat spectacolul nostru ca fiind o blasfemie și a inflamat spiritele este o reprezentare a acestei ignoranțe și naivități. Este imaginea impertinenței și a prostiei - a pierderii reperelor spirituale. Spectacolul este și unul vizual. Dacă toți cei care au blamat și s-au alăturat aruncării cu piatra ar fi avut decența să se intereseze sau să se pronunțe după ce au văzut spectacolul, ar fi avut ocazia să vadă că acea femeie de pe cruce, mai târziu în spectacol, are forma cea mai autentică de pocăință. Își ia crucea și plângând strigă disperată: «Iisuse, al meu Iisus, / îndură-te de noi, mai presus, / de cei săraci fără măsură / de noi, păcătoșii, te-ndură, Iisuse al meu!». De fiecare dată când vedeam această scenă, și la repetiții, și în spectacol îmi dădea fiori. Iubesc acel moment, la fel cum iubesc multe momente ale spectacolului, printre care și disperarea personajului Iuda. Accentul se pune pe pocăință [...] Oricât de departe ne-am rătăci, putem fi găsiți și ridicați de milă și iertare."
Ba mai mult, chiar înainte de premieră, Botond Nagy spunea: "Îmi doresc ca prin acest proiect artistic, spectatorii să-și analizeze propriile credințe într-o lumină nouă și să înțeleagă adevărata valoare a acestei miraculoase conexiuni interumane care este credința, pentru că, în fiecare dintre noi, cred că se află o busolă care ne ajută să diferențiem binele de rău. Am convingerea intimă că vom găsi împreună, dar și separat, în acest spectacol, o reconciliere cu eul nostru spiritual în sensul lui cel mai organic. Pentru că, după cum am spus deja, credința nu trebuie să însemne un set de dogme pe care le urmăm orbește, ci o convingere profundă în fața unui set de valori pe care cred că teatrul, în general, și spectacolul meu, în particular, le abordează, câteodată cu tragism, altădată cu umor!".
Astfel, spectatorul atent va citi în această montare un avertisment asupra felului în care putem cădea pradă "soluțiilor" facile: fie ele ideologice, naționaliste, religioase sau sociale. Este o satiră amară la adresa modului în care abandonăm rațiunea în favoarea dogmei ieftine, a cum putem ajunge, cu cele mai bune intenții, să sacrificăm un om pentru o "idee". De asemenea spectacolul satirizează soluțiile lumești de mântuire temporară, în care facem scenarii, ne atribuim roluri care ne convin și putem merge până într-acolo încât să-i răstignim pe alții pentru a ne scăpa propria piele. Mai mult decât atât, spectacolul ne reamintește - dacă era cazul - că a fi cu adevărat credincios nu înseamnă să faci în mod ostentativ cruci și mătănii, să vorbești neîncetat despre Dumnezeu, să te consideri iluminat sau să faci paradă de smerenia și evlavia ta.
"Iisuse! Iisuse al meu! Dumnezeu și Om! Cumplita moarte pe cruce pe Tine te așteaptă! Iisuse! Iisuse sfânt! Iisuse îndură-te de noi mai presus de cei săraci fără măsură. De noi păcătoșii te îndură. Iisuse! Iisuse al meu!"
Tematic, spectacolul atinge un miez sensibil și adesea evitat: cum se naște extremismul? Ce goluri sufletești trebuie să existe pentru ca cineva să creadă cu toată ființa în sfârșitul lumii? Și... cât de ușor pot simbolurile sacre deveni arme în mâinile celor care le folosesc fără discernământ? Răspunsurile nu ne sunt oferite pe tavă, ci suntem provocați să le găsim în noi înșine. Iar asta, face ca experiența să fie una profund personală.
Proorocul Ilie nu este un spectacol despre religie, ci despre oameni care vor cu disperare să creadă și care, în nevoia lor de sens, ajung să confunde iluminarea cu puterea, mântuirea cu notorietatea, o formă de idealism periculos, în care actul de credință devine pretext pentru un gest de cruzime. Ilie nu este un Mesia, ci un om care poartă în el frica, disperarea și speranța oarbă. Iar replicile sale - unele în versuri, aproape rugăciuni deformate, poartă în ele amprenta unei umanități sfâșiate:
"Eu nu îs Iisus, oameni buni, ci un păcătos la greu,
căruia-n vis i-a arătat Dumnezeu
că-i al lumii noastre sfârșit
și acoperișul de mușchi năpădit,
și zidurile se clatină nefiresc,
și dușumele putrezesc,
și în genunchi apa de băutură trebuie dusă la gură,
și putregaiul acesta udat nițel,
să nu crească o pădure din el..."
Spectacolul nu este unul ușor de digerat. Este un test de rezistență emoțională și ideologică, iar montarea are o forță brută care o transformă într-un eveniment teatral de primă clasă. Este un teatru care te provoacă și te zdruncină. Este un spectacol despre rătăcire colectivă, despre visuri mistice care nasc coșmaruri reale. Și despre cât de periculos e, în fond, să cauți adevărul absolut într-un singur om.
Proorocul Ilie e genul de spectacol care te urmărește mult timp după ce l-ai văzut, un spectacol care te face să te întrebi dacă tu însuți ai fi capabil să urmezi pe cineva - profet sau nu - și în ce condiții. Avem de a face cu un teatru al întrebărilor extrem de personale și incomode. Și poate tocmai de aceea este unul dintre cele mai importante spectacole montate în stagiunea 2024-2025. Pentru mine, cel mai important.
(foto: Florin Ghioca și Andrei Văleanu)