Deoarece chiar și în puținul timp de când ai făcut cunoștință cu acești protagoniști virtuali portretul lor a fost unul mai degrabă pozitiv, care te face să te simți apropiat de ei, căci soarta emigranților din teritoriile ce sunt revendicate de statul Israel pare să constituie o materie primă generoasă pentru a suscita empatia față de soarta lor și revolta împotriva presupuselor abuzuri la care ar fi fost supuși. Ca și cum ar deține un cec în alb pentru statutul de victimă, poveștile acestora pleacă astfel dintr-o poziție privilegiată în special în mediile de stânga din Occident. Iar asta cu atât mai mult cu cât condiția lor și nu numai a lor a fost teoretizată într-un clasic al studiilor post-colonialiste, anume Orientalism de Edward Said.
Tocmai cu un citat din acest autor începe și filmul, punând sub semnul tragediei presupusului destin al acestora, acela de a nu avea un pământ pe care să-l numească al lor, de a fi rătăcitori într-o lume în care teritoriul este încă definitoriu pentru cine ești și pentru ce destin ai.
Din nefericire pentru personajele de pe ecran și din fericire pentru noi, spectatorii în carne și creier, povestea li se complică îndeajuns de mult pentru ca filmul să fie mult mai mult decât o reciclare a stereotipurilor ideologice flagrante și flatante în care acești migranți sunt ambalați pentru consumul mediatic de azi.
Chatila încearcă să adune bani pentru o emigrare în Germania. Nu știm din ce cauză Grecia este o destinație inacceptabilă, căci nu pare că sunt persecutați aici sau că viața le este în vreun fel pusă în pericol. Nu putem decât specula că destinația nordică ar putea fi legată de invitația fostului cancelar, de o economie mai puternică sau chiar de un pachet de ajutoare sociale mai generos. Însă, și prețul pe care trebuie să îl plătească traficanților de oameni este pe măsură. Iar lucrurile se complică și mai mult atunci când în grupul lor reapare un traficant de droguri, care îl atrage din nou pe fragilul său văr în plasa sa. Pe deasupra, se trezesc și cu un minor pe cap, un conațional care încearcă la rândul său să ajungă la mătușa din Italia.
În mintea lui Chatila se înfiripă însă un plan îndrăzneț, chiar dacă diabolic, care se prezintă inițial sub haine generoase: de a-l ajuta pe băiatul fără căpătâi din gașca lor la pachet cu o localnică din Atena, săracă și dedată și viciului alcoolismului (Angeliki Papoulia), pe care o agățase tot în parcul de unde a pornit toată povestea.
Într-o primă fază, planul urmărea binele lor în defavoarea clară a unor concetățeni, căzuți într-o capcană vicleană. Așa că, previzibil cumva, se demonstrează că răul făcut altora se poate întoarce pe căi insidioase. Situația degenerează rapid și scapă de sub control.
Însă nu atât peripețiile la limita umorului trist sunt meritul filmului, cât modul în care regizorul gestionează și actorul interpretează lăuntrica și profunda transformare a protagonistului. Dacă la început părea că acțiunile lui sunt de partea binelui, că undeva oamenii l-au nedreptățit și asta justifică micile lor furtișaguri, pe măsură ce infracțiunile devin mai serioase, cu costuri umane mai precise și mai ales cu șanse de câștig mai îndoielnice, intervine o auto-reflexivitate a protagonistului, care își dă seama în ce prăpastie a răutății se scaldă. Aceasta este, de fapt, o punere sub semnul întrebării tocmai a premiselor luate de-a gata din ideologiile prezentate mai sus.
To a Land Unknown / Pământ străin prezintă o dramă centrată pe o transformare interioară radicală a personajului interpretat excelent de Mahmoud Bakri. Chiar dacă se încadrează în linii mari în retorica auto-justificativă a migranților pe linia ideologiei de stânga, povestea are meritul de a-și problematiza, curajos și subtil, tocmai aceste premise. Regizorul Mahdi Fleifel exprimă astfel poveste emoționantă și umană a legăturilor profunde, singurele, în ultimă instanță, pentru care merită să te zbați.