De data aceasta, aceste considerente au fost infirmate de experiență. Scurtmetrajele de mai jos demonstrează o împlinire artistică demnă de corespondentele lor mai lungi. Chiar și Strigoi, care își trădează limitele de buget, compensează printr-o îndrăzneață viziune satirică. E drept, poate că sunt subiectiv și afirm asta și pentru că am avut șansa de a vedea filmele de mai jos într-un "dispozitiv" puternic al artei cinematografice, mai precis la Cinema Florin Piersic din Cluj. Aici filmul pe ecran mare primește tratamentul care i se cuvine din punct de vedere tehnic. Calitate impecabilă a sunetului, ecran curbat în care totul este proiectat cu asupra de măsură, scaune moderne capitonate cum trebuie. În treacăt fie spus, e inutil să mai deplângem inexistența în capitală unui asemenea dispozitiv dedicat artei cinematografice (diferită de industria divertismentului, de care aparțin ecranele din moluri).
Strigoi (r. Márton Nagy) are curajul și inventivitatea de a imagina un super-erou care apare într-un Cluj multi-etnic în comunitatea maghiară și care încearcă să facă o reformă morală cu posibilitățile sui-generis ale unui mutant. Mai precis, un tânăr fără prea mare viitor intră în contact cu o substanță misterioasă care a apărut pe acele locuri în urma unui episod ce seamănă cu implantarea unui ozeneu. Puterea pe care o obține astfel se hotărăște să o folosească nu pentru a-și da bacul restant, așa cum au procedat unii potentați de pe la noi, ci pentru a face bine comunității sale.
Folosirea unei imagini care ironizează estetica specifică filmelor scumpe americane prin posibilitățile tehnice mai mult decât modeste, caracteristice mai degrabă filmelor studențești de buget, a fost un pariu câștigat. Nu doar că povestea se desfășoară totuși credibil în contractul nescris dintre privitor și producător, dar chiar produce oarecare emoție. Iar atunci când strigoiul nostru devenit super-erou mai toarnă și o reclamă ce apare la televizor, ironia funcționează pe un dublu nivel: pe de o parte, bășcălia necesară pentru mitizarea acestor personaje impecabile, dar fictive, pe de altă parte, plângerea de milă a producătorilor pentru penuria în care se zbat ei înșiși. Se cred, cu alte cuvinte, eroi ai creativității, dar și-ar dori sau sunt împinși la a-și rotunji veniturile din filme publicitare.
Cu riscul de a mă repeta, pe ecranul măreț de la Florin Piersic, efectele speciale arătau impecabil, ceea ce este o performanță în sine. La acestea se mai adaugă și interpretări mai mult decât decente, precum și o poveste bine ancorată în meandrele concretului, ceea ce face ca Strigoi să stea cu cinste alături de filme mult mai bine finanțate.
Magicianul (r. Bogdan Mureșanu) se laudă că prezintă epoca de aur a Sulinei. Cea în care era porto franco la Dunăre, cu o populație colorată de diferite etnii și însoțită de succes economic. Cu toate acestea, nu aș zice că Sulina are prim-planul în acest scurtmetraj de animație, ci povestea de dragoste interzisă pe care e construit: un magician sărăcuț, dar cu spirit mare, seduce o tânără nevastă nemulțumită de căsnicia sa. Soțul femeii este un contrabandist violent, mai degrabă ocupat cu obținerea de câștiguri ilicite decât de a-i oferi dragoste frumoasei sale soții. Cei doi se hotărăsc să fugă cu un vapor de croazieră care tocmai intrase în port, ceea ce se va dovedi un plan mult mai riscant decât fusese plănuit, căci soțul nu este nici el prost, având și proasta inspirație de a apărea la momentul nepotrivit.
Se remarcă calitatea înaltă a imaginii. Grafica este expresivă, umbrele nopții fiind cu precădere bine redate. Personajele sunt și ele bine desenate, în unghiuri drepte colțuroase, fără exagerări inutile. Sunt păstrate liniile care să demonstreze o personalitate manifestată prin corp. Povestea, la rândul ei, este îndeajuns de palpitantă pentru un thriller, dar și destul de introspectă pentru a ne pune în față o descoperire de sine necesară într-o aventură atât de periculoasă. Se poate spune că această peliculă este ea însăși în vârful animației românești. De altfel, filmul a fost selecționat pentru Festivalul din Annecy, Mecca animației mondiale, ceea ce este o performanță notabilă.
Dacă este să punem scurtmetrajul în ethosul românesc, se pare că fuga iubiților este mai mult decât soluția unui adulter și a unei crime: libertatea și împlinirea personale se pot îndeplini doar în afara țării. Înăuntru, chiar și în perioade de dezvoltare cum este cea surprinsă în film, acestea sunt mult mai greu de pus în practică.
Vali (r. Claudiu Mitcu) este un nume ambivalent în română, putând desemna atât bărbați, cât și femei. Poate, cu alte cuvinte, să fie prescurtare atât de la Valentin, cât și de la Valentina. În acest spirit al amestecului de gen, protagonista interpretată de Rodica Lazăr este o femeie puternică, ce încearcă să își facă singură viața, dar eșuează permanent în încercările sale eroice. Acționând împotriva violenței domestice așa cum numai o victimă poate să acționeze, ucide un om pe peronul unei gări din apropiere de București. De aici începe o fugă de autoritățile legale, care, datorită nuanțelor jocului actoricesc și a detaliilor de regie, se transformă de fapt într-o fugă de ea însăși. Momentele de tăcere atunci când este întrebată de cei dragi ce mai face, privirile triste către oamenii din jur, gesturile prea sigure ale unei femei care se deghizează și se ascunde în mulțime, indică un trecut zbuciumat și trist. Chiar dacă acesta rămâne nespus până la sfârșit, întâlnirea dureroasă cu propriul fiu care este îndepărtat de ea, chiar dacă dorește să aibă și să mențină o relație, sau distanța pe care trebuie să o pună între ea și propria mamă, toate acestea indică o viață aflată pe fugă mult înainte de crima inițială de pe peron.
Scurtmetrajul este, în același timp, și o elegie pentru femeia modernă angajată într-o cruciadă personală împotriva bărbaților, din care nu are altceva decât de pierdut și care, într-un final, se transformă într-o ură de sine. Nu doar că și-a pierdut de mult familia și un cămin, însă nu reușește să își găsească un drum care să ducă la relații cu sens.
Nebunul (r. Igor Cobileanski) este în același timp o critică a religiei instituționalizate și o pledoarie pentru o umanitate seculară. Undeva într-o Moldovă profundă de după căderea comunismului, o anexă mănăstirească este retrocedată Bisericii, iar spitalul de boli psihice care era găzduit acolo trebuie să se mute. De abia instalați, călugării descoperă un pacient ascuns în pod. Starețul, o figură luminată, hotărăște că acesta nu este periculos și îl lasă să ajute în mănăstire. Totul ar merge bine dacă noul venit în obștea mănăstirească nu ar insista pentru tratamentul omenos al fraților împotriva bătăilor zilnice aplicate de cei mai bătrâni celor mai tineri. Dacă adăugăm la aceasta și legislația care incrimina homosexualitatea și care își găsește obiect de aplicare în cadrul mănăstirii, rezultă o amenințare existențială pentru cei implicați.
Bogdan Fărcaș joacă cu multă dedicație și empatie rolul pacientului care era închis la nebuni pentru nimic altceva decât că încerca să construiască o farfurie zburătoare. Pentru ce ar fi făcut așa ceva? Pentru a îndeplini visul de libertate a oricărui om din lagărul comunist: să zboare în America.
Nu în ultimul rând, merită aplaudată imaginația celor care au construit un ozeneu dintr-o Dacie 1300. Au pus tot felul de comenzi, manete și indicatoare, de zici că ingineria românească a renăscut cu acest prop memorabil.
Cobileanski realizează prin Nebunul un mediumetraj bine fasonat, în care ne dă o pildă de umanism profund, de nebunie și îndrăzneală, de dedicație și jertfelnicie înțeles dincolo de cadrele înguste ale instituțiilor, fie ele psihiatrice sau religioase.