Nasser și Yassin, frați, trăiesc într-un container, așteptând luni întregi decizia autorităților privind statutul de azilanți. În acest timp dilatat și absurd, Nasser, adolescent visător, își canalizează neputința în filmulețe de comedie, scenarii cu zombi sau interviuri absurde. Însă realitatea lagărului începe să se contopească cu ficțiunile sale: un copac crește din podeaua containerului, interioarele se umplu de simboluri enigmatice, iar stilul de filmare - cu cadre sacadate, sunete distorsionate și lumini brutale - reflectă o minte care alunecă.
Inspirat din realitatea unui lagăr din nordul Greciei - amenajat pe ruinele unei fabrici de hârtie igienică și numit ironic Softex -, filmul lui Noaz Deshe explorează spațiul suspendării, identitățile fragmentate și speranțele contorsionate ale unor oameni rămași fără adăpost național ori afectiv.
Xoftex e construit din fragmente - de vis, de coșmar, de documentar social și teatru simbolic - care oglindesc natura spulberată a condiției de refugiat. Deshe lucrează cu actori neprofesioniști, majoritatea foști azilanți, și recreează o lume unde absurdul birocratic e regula, iar alienarea: norma. Ce înseamnă să nu (mai) aparții nicăieri?
Filmul vorbește, indirect, despre o mișcare globală continuă: tot mai mulți oameni fug de război, sărăcie ori dogme, visând la un dincolo în care viața ar putea începe cu adevărat. Nu mai e vorba doar despre migrație economică ori refugiere din fața violenței, ci despre o ruptură profundă, o criză a apartenenței. Fericirea și sensul sunt căutate nu în comunitatea proprie, ci într-un tărâm aproape mitologic - care, odată atins, se dovedește adesea la fel de gol și lipsit de răspunsuri.