De regulă, filmele post-apocaliptice aparțin genului "acțiune". Ele prezintă aventuri, eforturi de supraviețuire în condiții extreme, în general, lupta omului împotriva elementelor scăpate de sub control din cauze care îi sunt imputabile. Au ca protagoniști fie personaje masculine călite (arhetip clasic), fie femei care trebuie să se călească instantaneu (să devină așadar, tot un fel de bărbați).
Lumea în care încearcă să supraviețuiască seamănă destul de mult cu cea în care trăim și noi, cu câteva limitări de rigoare, date de condițiile care au dus la distrugerea civilizației. Adesea, protagoniștii trebuie să se miște la propriu în acest spațiu, să se îndrepte spre o salvare care este definită prin coordonate spațiale precise. Muzica, aproape întotdeauna extradiegetică, căci cine ar mai cânta într-o lume atât de disperată, este utilizată pentru a sublinia tensiunea acțiunii și stările de spirit ale protagoniștilor.
Personajele sale sunt departe de a fi niște luptători. Ele sunt, de fapt, diverse ipostaze ale lașității. Mai precis, cunoaștem o familie în care mama (Tilda Swinton) se declară preocupată de artă, când, de fapt, este doar veleitară. Tatăl (Michael Shannon) este un fost magnat al petrolului, responsabil deopotrivă pentru dezastrul ecologic global, dar și cel care a făcut posibilă supraviețuirea familiei, care încearcă să-și scrie istoria personală prin intermediul harului de povestitor al fiului, deși nu știe cui va fi adresată, poate din simpla și vana dorință de a se putea ierta pe sine însuși.
Fiul (George MacKay, singurul care face un rol mai mult decât decent din toată distribuția) este deja matur, deși s-a născut în buncăr, așadar aceasta este singura lume pe care o cunoaște direct. Acesta încearcă să găsească un sens, cu prea puține șanse de reușită. Mai există și câțiva servitori: un medic destul de sarcastic, o prietenă mai mult pe rol de confirmare și o fostă gardă de corp, căreia i s-a permis șederea în baza loialității cu care a încasat un glonț pentru magnat.
În acest mecanism care aparent merge uns (iar arta regizorului este să sugereze această aparență prin mici exagerări ale reacțiilor personajelor puse în fața rutinei), apare neașteptat o străină (Moses Ingram, într-un rol slab). Fără să vrea, doar în baza naturaleței personale și a prezenței sale care nu poate fi ignorată, fata îi face pe membrii familiei să înfrunte oglinda propriilor alegeri.
Din păcate, chiar dacă la o primă vedere conceptul ar fi generos, punerea în practică, mai ales în acest destul de pretențios format al musicalului, lasă mult de dorit. În primul rând, partiturile nu exprimă o viziune compozițională care să poată fi remarcată. Nu există nici o melodie care să fie reținută, nici un refren din care să se poată face ulterior videoclipuri. Mai grav, nici calitățile vocale ale actorilor, deși decente, nu impresionează.
Împotriva tuturor acestor provocări, motivațiile regizorului Joshua Oppenheimer pentru realizarea un musical par mai degrabă personale, aproape idiosincratice și, cel mai grav, nu funcționează. Mai precis, într-un interviu acesta declară că personajele "cântă când se zbat în ghearele îndoielii, și astfel reușesc să se încurajeze prin această frumoasă muzică plină de lumină că viitorul le este fericit, că totul este bine în lume, chiar dacă, evident, nu este așa"[1].
Ironic, putem spune că nu a fost inspirat în această producție și că și-a pus actorii să cânte tocmai pentru a escamota lipsa lui de viziune artistică.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că filmul este lipsit de merite. Cinematografia este atent construită, cu mai multe secvențe în care încadrarea atentă punctează conversațiile. De exemplu, cele dintre soț și soție, în care oglinzile pun în perspectivă conținutul și miza conversațiilor, anume tocmai scrutarea interiorului personal și al trecutului, fără menajamente, așa cum se întâmplă în lumina necruțătoare și rece a băilor. Asta trimite iarăși la declarațiile regizorului, care crede că "deja trăim într-un bunker făcut din minciuni, povești și auto-amăgire care-și au rădăcina în rușine și în neputința de a înfrunta adevărul"[2].
Așadar, The End are la bază o idee destul de generoasă, însă performanța actorilor lasă de dorit ca interpretare. Muzica nu convinge și nu prea înțelegi de ce au făcut un musical în aceste condiții. Dar, dacă ai răbdarea să treci peste aceste evidente eșecuri, poate oferi prilejuri de a medita în voie asupra artei de a ne minți și de a ne închide în propriile scorneli.
Lumea în care încearcă să supraviețuiască seamănă destul de mult cu cea în care trăim și noi, cu câteva limitări de rigoare, date de condițiile care au dus la distrugerea civilizației. Adesea, protagoniștii trebuie să se miște la propriu în acest spațiu, să se îndrepte spre o salvare care este definită prin coordonate spațiale precise. Muzica, aproape întotdeauna extradiegetică, căci cine ar mai cânta într-o lume atât de disperată, este utilizată pentru a sublinia tensiunea acțiunii și stările de spirit ale protagoniștilor.
Personajele sale sunt departe de a fi niște luptători. Ele sunt, de fapt, diverse ipostaze ale lașității. Mai precis, cunoaștem o familie în care mama (Tilda Swinton) se declară preocupată de artă, când, de fapt, este doar veleitară. Tatăl (Michael Shannon) este un fost magnat al petrolului, responsabil deopotrivă pentru dezastrul ecologic global, dar și cel care a făcut posibilă supraviețuirea familiei, care încearcă să-și scrie istoria personală prin intermediul harului de povestitor al fiului, deși nu știe cui va fi adresată, poate din simpla și vana dorință de a se putea ierta pe sine însuși.
Fiul (George MacKay, singurul care face un rol mai mult decât decent din toată distribuția) este deja matur, deși s-a născut în buncăr, așadar aceasta este singura lume pe care o cunoaște direct. Acesta încearcă să găsească un sens, cu prea puține șanse de reușită. Mai există și câțiva servitori: un medic destul de sarcastic, o prietenă mai mult pe rol de confirmare și o fostă gardă de corp, căreia i s-a permis șederea în baza loialității cu care a încasat un glonț pentru magnat.
În acest mecanism care aparent merge uns (iar arta regizorului este să sugereze această aparență prin mici exagerări ale reacțiilor personajelor puse în fața rutinei), apare neașteptat o străină (Moses Ingram, într-un rol slab). Fără să vrea, doar în baza naturaleței personale și a prezenței sale care nu poate fi ignorată, fata îi face pe membrii familiei să înfrunte oglinda propriilor alegeri.
Din păcate, chiar dacă la o primă vedere conceptul ar fi generos, punerea în practică, mai ales în acest destul de pretențios format al musicalului, lasă mult de dorit. În primul rând, partiturile nu exprimă o viziune compozițională care să poată fi remarcată. Nu există nici o melodie care să fie reținută, nici un refren din care să se poată face ulterior videoclipuri. Mai grav, nici calitățile vocale ale actorilor, deși decente, nu impresionează.
Împotriva tuturor acestor provocări, motivațiile regizorului Joshua Oppenheimer pentru realizarea un musical par mai degrabă personale, aproape idiosincratice și, cel mai grav, nu funcționează. Mai precis, într-un interviu acesta declară că personajele "cântă când se zbat în ghearele îndoielii, și astfel reușesc să se încurajeze prin această frumoasă muzică plină de lumină că viitorul le este fericit, că totul este bine în lume, chiar dacă, evident, nu este așa"[1].
Ironic, putem spune că nu a fost inspirat în această producție și că și-a pus actorii să cânte tocmai pentru a escamota lipsa lui de viziune artistică.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că filmul este lipsit de merite. Cinematografia este atent construită, cu mai multe secvențe în care încadrarea atentă punctează conversațiile. De exemplu, cele dintre soț și soție, în care oglinzile pun în perspectivă conținutul și miza conversațiilor, anume tocmai scrutarea interiorului personal și al trecutului, fără menajamente, așa cum se întâmplă în lumina necruțătoare și rece a băilor. Asta trimite iarăși la declarațiile regizorului, care crede că "deja trăim într-un bunker făcut din minciuni, povești și auto-amăgire care-și au rădăcina în rușine și în neputința de a înfrunta adevărul"[2].
Așadar, The End are la bază o idee destul de generoasă, însă performanța actorilor lasă de dorit ca interpretare. Muzica nu convinge și nu prea înțelegi de ce au făcut un musical în aceste condiții. Dar, dacă ai răbdarea să treci peste aceste evidente eșecuri, poate oferi prilejuri de a medita în voie asupra artei de a ne minți și de a ne închide în propriile scorneli.