În simbolistica (cert, nu numai) ortodoxă, păunul (el, masculul; deh, asta este, păunițele sunt, în acest context cultural, nesemnificative, deși, din motive naturale, foarte utile), a început (din motive lesne de înțeles: frumusețe, grandoare, eleganță) să fie, treptat, considerat ca un simbol al perenității, al imortalității și al renașterii.
Atunci, pe la cumpăna mileniilor, când începeau, mai întâi, să prindă contur, iar apoi să de dezvolte armonios așezămintele religioase creștine, mai ales prin frescele și mozaicurile artei Evului Mediu timpuriu, motivul păunului devenise unul comun în reprezentările din interiorul bisericilor din regiunea pe care azi o cunoaștem ca fiind cea din orașul nostru, Ohrid, respectiv din jurul Lacului Ohrid.
Preluat, mai târziu, în cultura macedoneană (în fond, nu-i așa, însuși Alexandru cel Mare ajunsese, în prima treime a mileniului trei Î.C. hăt, departe, în nordul Indiei și fusese, poate, impresionat de păsările astea grațioase, impunătoare și foarte sonore), a devenit un simbol important în tradițiile reprezentabile ale acestei țări.
Arta care transformă, noul îndemn sub care se desfășoară, cu o nouă echipă de conducere, Festivalul de Vară (de muzică, de teatru și film) din Ohrid, a preluat, vizual (așa cum se vede pe afișul oficial al festivalului) motivul acesta al păunului mascul, al personajului Alfa, al conducătorului.
Asta a fost frumoasa introducere pentru textul care urmează. Highlights. Partea a doua. Despre alte nouă seri de festival. Ca să ajungem la jumătatea acestuia.
10. Suitele pentru violoncel solo, compuse de Bach între anii 1717 și 1723, în timp ce era capelmaistru în Kothen, sunt construite în jurul dansurilor tipic baroce, ale căror denumiri sunt preluate pentru a fixa (după un preludiu) părțile compozițiilor (allemande, courante, sarabande, galanteries: minuet, bourree, gavotte, iar, în final, gigue).
Fără să uit reverberațiile serii în care Andrei Ioniță ne-a oferit, la Ateneul Român, integrala acestor suite, recunosc faptul că interpretarea elegantă și autentică pe care violoncelistul german Daniel Muller-Schott a dat-o, în seara de 21 iulie 2025, în biserica Sfânta Sofia, celor trei suite pe care le-a ales (1 BWV 1007, 2 BWV 1008, 6 BWV 10012) a fost excepțională, copleșitoare, memorabilă.
11. Recitalul pe care l-au susținut, în seara de 22 iulie 2025, în biserica Sfânta Sofia, flautistul Lukas Dlugosz și pianistul Andrzej Jungiewicz, a avut două părți - una dedicată muzicii europene bine cunoscute și una dedicată muzicii poloneze contemporane (ambii artiști sunt polonezi). O minunată transcripție pentru flaut și pian a cunoscutului Rondo în D major pentru vioară și orchestră KV 373 al lui Mozart, a deschis programul, fiind urmată de Schumann, Trei romanțe op 94 de Chaminade, Concertino pour flute op 107 și de Poulenc, Sonate. Din partea a doua a recitalului, am reținut doar Mendelssohn, Suleika op 34, o altă minunată transcripție pentru flaut și pian.
12. A treia seară (23 iulie 2025) de teatru a festivalului ne-a adus, în Centrul pentru cultură Gligor Prlicev, o producție recentă a Teatrului Turc din Skopje cu Amadeus, piesa lui Peter Shaffer. Ascultam, pentru prima dată, teatru în limba turcă. Vedeam un spectacol respectuos față de text, tributar filmului realizat de Milos Forman în anul 1984 (în ceea ce privește personajul creat acolo de Tom Hulce, pe care l-a imitat, total neinspirat, Jetkin Sezair), articulat în jurul unui actor foarte versatil (Selpin Kjerim, perfect, în rolul principal) care construiește cu inteligență, cu artă, cu admirație, un personaj considerat de mulți malefic, odios, criminal, cu o scenografie în alb și negru (benzi elastice, cadre metalice, uși / porți opace, candelabru) deloc gratuită, ci inspirată de clapele alb-negre ale unui pian (sugerat, pentru că există doar sub forma unui cadru metalic gol) prezent întregul spectacol pe scenă și în jurul căruia se dezvoltă creația lui Mozart, genialitatea răului întruchipat de Salieri, rivalitatea dintre cei doi, prezența lui Constanze).
Am zâmbit, mai mult decât mulțumit, în finalul spectacolului, ascultând - excelentă idee a regizorului Andrej Cvetanovski (am mai scris despre naționalismul macedonean, dar, acum scriu despre cel turc), a treia parte din Sonata nr.11 KV 331, Rondo alla turca, inspirat de muzica ienicerilor, gărzi de elită în timpul Imperiului Otoman, în care Mozart preia și transcrie admirabil instrumente tradiționale (davul, halile, zurna). Ne-am obișnuit să considerăm că Amadeus a triumfat prin muzica asta veselă, sau chiar prin Lacrimosa, ori prin întreaga lui creație, dar, de fapt, moartea lui, ca a fiecăruia dintre noi, este o tristă, previzibilă, inevitabilă, așteptată închidere a unei Cărți. Pe care unii o scriu, iar alții, dacă știu cum, o citesc.
13. Italienii - instrumentiștii italieni, ansamblurile italiene, mă rog, probabil, toți muzicienii italieni, își imaginează că trei sute de ani, care s-au scurs din vremea în care Vivaldi impregna Veneția cu personalitatea sa, cu muzica lui, cu poveștile din spatele partiturilor, nu sunt suficienți pentru ca noi, ceilalți europeni, cu (sau fără) școli naționale de muzică, să înțelegem perfecțiunea muzicii șefului barocului venețian. Și ne dau lecții, ne exasperează, ne poluează sonor, ori de câte ori au ocazia, cu excepționalele acorduri ale celebrei lucrări Le quattro stagioni - florilegiul de patru concerte pentru vioară solo și orchestră de cameră și clavecin, compusă de Vivaldi între anii 1718 și 1723, în timp ce era capelmaistru la Mantova (cât de diferite erau muzicile create în fix aceeași perioadă, de Bach și de Vivaldi).
Orchestra de Cameră a Filarmonicii din Bologna ne-a oferit, în seara de 24 iulie 2025, în biserica Sfânta Sofia, un program exclusiv de muzică italiană. Am apreciat Dansuri vechi și arii (suita nr. 3 P 172), lucrarea lui Respighi, am îndrăgit Fantezia pe motive din La Traviata op.50, o lucrare lui Antonio Bazzini. Am ascultat atent (pentru că, oricât de ironic am fost în paragraful precedent, atunci când se cântă Vivaldi, ascult, întotdeauna, bucuros, atent, curios să mai descopăr ceva), vioara creată de Antonio Stradivari în anul 1690, la Cremona, cu care Davide Alogna, liderul ansamblului (după ce ne-a spus să fim atenți, că apar, pe-acolo, pe partitură, însemnări ale compozitorului, care povestesc despre tot felul de păsărele, de țânțari, de măgari, de fermieri somnoroși...) ne-a încântat cu primele două părți ale concertului, Primavera și Estate. Despre Fabio Biondi, amicul festivalului de acasă, de pe vremea când exista o respectabilă (acu, defunctă) serie de concerte By midnight, nu mai scriu, că l-am ascultat, cu toții, chiar de două ori, în ultimii ani. Dar, da, scriu încă o dată, despre Ștefan Ruha, primul mare muzician care a interpretat și pentru mine, în urmă cu mai bine de 40 de ani, la Râmnicu Vâlcea, Le quattro stagioni. Momentul din care știu să nu aplaud între părțile unei lucrări muzicale. Chestia care, ca mersul pe bicicletă, nu se mai uită niciodată.
14. Când am văzut că în programul pianistei Danae Dorken (recitalul din seara de 25 iulie 2025, biserica Sfânta Sofia) apare Black Earth, năucitoarea lucrare a lui Fazil Say (inspirată de tema singurătății și a pierderii, așa cum apare aceasta în cântecul popular turc Kara Toprak, creat de Așik Veisel) în care compozitorul imită sunetul produs de saz, o lăută tradițională specifică folclorului turc, printr-un soi de muted piano effect, m-am bucurat enorm. Îl văzusem și îl auzisem pe Fazil Say aici, în Ohrid, în anul 2016, fix în cadrul acestui festival, îl văzusem și îl ascultasem, apoi, acasă, în două ocazii în care a cântat la Ateneul Român, îi ascultasem, apoi, curios, alte lucrări, între care excepționala Simfonie Istanbul.
I-am dat pontul lui Marko, fotograful oficial al festivalului, care a făcut, în timpul recitalului, câteva inspirate fotografii din balconul nartexului bisericii, surprinzând-o pe Danae atunci când potolește, din interior, notele grave ale pianului. La schimb cu câte o fotografie cu soliștii serilor de festival, pentru a asezona (!) textele acestea.
Parafraza la Rigoletto, creația lui Franz Liszt, cele patru piese scurte din creația lui Mikis Theodorakis, dar, mai ales, Schumann, Fantasiestucke op.12 și Mendelssohn, Fantasie fis-Moll op.28, lucrări care au întregit programul serii, au fost admirabil interpretate de pianista care se declară ca fiind și grecoaică, dar și germană.
15. O modificare în componența Cvartetului de coarde al Royal Concertgebouw Orchestra plus clarinet (recitalul din seara de 26 iulie 2025, biserica Sfânta Sofia) a dus și la schimbarea programului anunțat inițial. Și cum, este extrem de greu să tipărești / multiplici rapid, în, să zicem, o sută de exemplare în format A5 (că mai mulți ascultători nu au fost) cu noul program, în interval de o zi, în Ohrid, Macedonia de Nord, am fost nevoit să fiu foarte foarte atent la anunțarea noului program. Și am reușit. Am ascultat Mozart, Clarinet Quintet KV 581 și Brahms, Clarinet Quintet op. 115. Admirabil interpretate de clarinetistul Arno Piters și de cei patru componenți ai cvartetului.
16. Consonance ensemble Mosaic (macedonean), format din cinci instrumentiști (flaut, corn englez, clarinet, clarinet bas, acordeon) din Orhestra Filarmonicii Macedonene din Skopje, ne-a oferit, în seara de 27 iulie 2025, în biserica Sfânta Sofia, un program de miniaturi, dansuri și cântece populare (în transcripție) macedonene. Nu m-a impresionat, chiar deloc, pentru că a fost, mai degrabă o joacă, o amăgire, o umplutură. Or, după atâtea seri impresionante, deosebite, excepționale, acest recital părea doar că acoperă o breșă în program.
17. Un duo ce pare definitiv sudat, format din violonistul macedonean Emir Imerov și pianistul israelian Vag Papian, a ridicat, firesc, din nou, nivelul festivalului, la cel așteptat și dorit. Vedeta serii (28 iulie 2025, biserica Sfânta Sofia) a fost beethoveniana Sonata nr. 9 în A major op.47, Kreutzer. Impecabilă a fost și interpretarea celorlalte două lucrări din program: Brahms, Scherzo, respectiv Schubert, Fantezia în C Major D 934 op.159.
Urmează și alte recitaluri de pian și vioară. Sper să apară în program unei seri și Sonata nr. 5 în F major, op.24, a Primăverii.
18. Orchestra de Cameră Sasha Nikolovski-Gjumar (care activează sub auspiciile Jeunesse Musicale Macedoine du Nord), formată din 20 de tinere și tineri studenți și absolvenți ai Facultății de Muzică (a Universității de Stat Chiril și Metodiu din Skopje) apare, de câțiva ani, constant, în programul Festivalului de Vară din Ohrid. Firesc. Și este mereu condusă de Ivan Eminovikj, dirijor secund al Operei și Baletului Național din Skopkje. Am ascultat-o, îmi amintesc bine, anul trecut, aici. Programul pe care dirijorul l-a propus, acum, tinerilor muzicieni și nouă, publicul serii (29 iulie 2025, biserica Sfânta Sofia) a fost perfect, pentru că a oferit posibilitatea ca opt violoniști să exceleze - fiecare interpretând o singură parte din lucrările propuse, pentru că ne-a redat compoziții / concerte cunoscute, apreciate, iubite, pentru că, în fond, era adecva unei seri de festival. Vivaldi cel etern și concertul Le quattro stagioni (în ordinea firească a părților). Piazzolla, concertul Las cuatro estaciones portenas, Anotimpurile la Buenos Aires (în ordinea locală, adică: Otono, Invierno, Primavera, Verano).
O foarte plăcută lucrare contemporană pentru orchestră de coarde, For one d(R)ama, interpretată în prezența autorului, macedoneanul Damjan Temkov, a încheiat seara.
Îmi amintesc bine, dar nu toate detaliile (și asta mă enervează!), faptul că, în anul 2016, tot aici, tot în festival, același program (Vivaldi, Piazzolla) a fost prezentat de o orchestră de cameră din Astana, Kazahstan). Solista ambelor concerte a fost o foarte bună violonistă, profesoară la Universitatea Națională de Arte din Kazahstan și, cred, directoare a unei instituții muzicale de acolo, din țara aceea a Asiei Centrale.
(foto: Marko Ugarkovikj)