Jurnal de festival macedonean (XII): Seara de teatru a/l lumii. Seara de lume a teatrului (partea a doua) - Ohrid Summer Festival, 2025

Balcanii de Vest: Slovenia (limba oficială este slovena; limbile regionale recunoscute sunt italiana și maghiara), Croația (limba oficială este croata), Muntenegru (limba oficială este muntenegreana), Macedonia de Nord (limbile oficiale sunt macedoneana și albaneza), Kosovo (limbile oficiale sunt albaneza și sârba; limbile regionale sunt bosniaca, turca și romani), Bosnia și Herțegovina (limbile oficiale sunt bosniaca, sârba și croata), Serbia (limba oficială este sârba).

Oamenii acestor șapte țări au, adesea, unii față de alții, un comportament straniu, ipocrit, fățarnic, duplicitar. Atunci când au nevoie să discute afaceri (inclusiv turism), să încheie un târg, să fie părtași la un câștig - se înțeleg, vorbesc, parcă, aceeași limbă, nu au deloc probleme de comunicare, acceptă faptul că, în fond, limbile lor sunt, totuși, parte a marii familii lingvistice slave, recunoscând fireștile apropieri și asemănări. Atunci când discuțiile sunt țintite spre religiile dominante, spre alfabetul folosit, spre probleme istorice încă nerezolvate, spre efectele ideologiei comuniste care a dominat și acest spațiu între anii 1945 și 1990, spre personalități culturale, istorice sau din lumea tehnică, asociate cu această regiune (Nene Tereza, Alexandru Macedon, Nikola Tesla), cu nevoia vitală de racordare cu lumea Vestului european sau cu cea a Estului ne-european - nu se mai înțeleg, accentuează elementele de deosebire ale limbilor / dialectelor, insistă asupra deosebirilor, exacerbând ura, violența verbală și fizică, naționalismul, xenofobia, șovinismul. Buna vecinătate dispare, tensiunile culturale se accentuează, pretențiile teritoriale sunt reafirmate, conflictele sunt gata să reizbucnească.

Discuția ar putea continua, dacă aș introduce în ecuație și vecinii, la fel de balcanici în comportament ai acestor țări - Grecia și Bulgaria, cu care, mai ales Macedonia de Nord încă are de lămurit multe (false ori adevărate) probleme istorice și culturale încă nerezolvate. Dar, n-o fac, altul este scopul meu...

Producția Prințesa Xenia din Muntenegru (autor și regizor Radmila Vojvodic, despre care am scris aici), cu profund caracter istoric și cultural a Teatrului Național Muntenegrean din Podgorița a folosit limba muntenegreană (!), iar textul a fost tradus în limba macedoneană (!), dar nu și în limba engleză. I-am întrebat pe cei pe care îi cunosc, din echipa festivalului, despre cele două limbi și mi s-a spus că da, era firesc să fie tradus textul - totuși circa 5% din vocabular este diferit. Adică se vrea să fie perceput ca diferit. Ca să se accentueze nevoia de separare a celor două spații culturale, de căutare asiduă a diferențelor, de accentuare a caracterului național al limbii / limbilor.

Iar publicul a fost infinit, la acest spectacol, mai puțin numeros decât în seara în care Teatrul Național Macedonean a prezentat, în limba macedoneană (!) spectacolul cu 12. Motive din 12 oameni furioși, textul adaptat după Reginald Rose. Așa cum s-a întâmplat și în seara în care Teatrul Turc din Skopje a prezentat în limba turcă, spectacolul Amadeus, după textul lui Peter Schaffer. Așa cum s-ar fi întâmplat și ieri seară (17 august 2025), dacă spectacolul nu ar fi fost prezentat ca avându-și inspirația în Commedia dell'arte, ca încărcat de caracter ludic ori ca o poveste nesfârșită despre amantlâc (cine cu cine, când, cum?), gelozie, răzbunare, împăcare.

Viața unor playboy de provincie după cel de-al Doilea Război Mondial sau Vrem ceea ce nu-i al nostru/străin, dar nu cedăm ceea ce ne aparține, textul lui Dushan Jovanovic, scris în anul 1972, profund influențat de schimbările sociale și culturale prin care a trecut, mai ales în anul 1968, Europa. Un spectacol co-produs de patru instituții din spațiul ăsta al Balcanilor de Vest de unde și despre care scriu: Teatrul Național de Dramă din Skopje, Teatrul Dramatic din Belgrad, Teatrul Orașului Ljubljana și Teatrul Orașului Budva, din tot atâtea țări. În regia tânărului dramaturg și regizor Ivan Penovic (33 de ani), directorul Teatrului Național Croat de Dramă din Split. Cu actori din teatrele participante la proiect și cu un text spus în limba croată (!). Text care a fost, din nou, tradus, în limba macedoneană (!), dar nu și în limba engleză. Inutil, pentru că spectatorii au înțeles perfect textul spus pe scenă; iar aici apare ciudățenia falsei limbi sârbo-croate, imaginată de conducătorii comuniști ai RSFI, care folosea alfabetul latin (Croația, Slovenia) sau pe cel chirilic (Serbia, Macedonia de Nord) sau ambele (Bosnia și Herțegovina, Muntenegru). La fel, Kosovo, altă țară-problemă.

Un text cu siguranță bine scris și în mod cert plăcut auzului, într-o limbă pe care o cunoști și ale cărei subtilități le înțelegi. (N-a fost cazul meu.) Pentru că autorul l-a scris voit sub influența tehnicii canovaccio, permițând actorilor să pună în practică întinse, spumoase, ingenue improvizații. Sursa o reprezintă noul gen teatral italian inaugurat la începutul secolului al 16-lea, Commedia dell' arte, dar, mai ales, ceea ce a rezultat din reforma pe care a produs-o în breaslă, teatrul italian al lui Carlo Goldoni sau teatrul francez al lui Moliere, în secolele al 18-lea, respectiv al 17-lea.

Desfășurat în barul în care se întâlnesc acești playboys profesioniști (bar care le poartă, de fapt, chiar numele, pe care l-au transformat în renume) pentru a discuta problemele lor - mai degrabă sexuale decât de amor și, cu atât mai puțin de prietenie adevărată, foarte colorat (costumele actorilor sunt interesante, aproape stridente, dar nu kitsch), cu replici pline de subînțelesuri, cu infinite aluzii la tehnici (povestite) și instrumente (arătate) sexuale, cu muzică și cântec (atunci când, în sfârșit, personajele se înțeleg asupra problemelor care le frământă), spectacolul este alert, cursiv, plăcut, cu umor (de limbaj, de teritoriu - probabil că textul se adaptează parțial, în funcție de locul în care se reprezintă, pentru a specula tabuuri culturale locale precum limba, alfabetul, miturile, poveștile și legendele locale), cu priză la public (unul rece, care zâmbește rar, nu râde, nici nu aplaudă serios). Experiența mea teatrală de 42 de ani (și studiul temeinic pe care l-am făcut înainte de spectacol) m-au ajutat, ca în foarte multe situații în care s-a întâmplat ca limba în care era rostit textul să îmi fie necunoscută, să pricep ușor intențiile regizorului, să înțeleg și să apreciez efortul actorilor, să mă bucur de o experiență teatrală inedită, unică și nerepetabilă.