Jurnal de festival macedonean (XI): Seara de teatru a/l lumii. Seara de lume a teatrului (partea întâi) - Ohrid Summer Festival, 2025

Norocul mi-a surâs copios toată viața. Așa o fi fost plămădită și aranjată soarta mea. Așa a fost destinul meu - darul primit, la naștere de la părinți, la care am lucrat conștient și pe care îl construiesc zilnic, așa cum mă pricep. Asta va fi fost menirea întâlnirilor mele importante, ori, încă mai bine, menirea întâlnirilor cu oameni importanți pentru mine, pentru ceea ce am vrut să știu, să vreau, să pot, să fac și să iubesc.

Acasă, părinții mei au știut să construiască o bibliotecă (pentru toți, dar nu numai) ce conținea literatură beletristică și cărți de istorie. Acolo erau bucuriile, încercările și pasiunile lor. Acolo am găsit, la vârsta firească, întrebări și certitudini, bucurie și îngrijorare, răspunsuri și mirare. Primii pași, primele încercări, primele surprize ale unei pasiuni.

La o altă vârstă, a altor începuturi, am avut șansa de a mă întâlni, la orele de limba și literatura română, cu doi oameni dedicați, pasionați, pricepuți: profesorul CG (în clasa a IX-a) și profesoara MD (în clasele următoare). Șansa de a cunoaște biblioteca fabuloasă a liceului meu (Nicolae Bălcescu din Râmnicu Vâlcea), în care intram în fiecare zi de școală, în care citeam (atunci când chiuleam, atunci când profesorul de matematică GA avea altceva de făcut decât să vină la ore, atunci când rămâneam după programul obișnuit). Șansa de a avea câteva colege (de clasă, ori din alte clase), pasionate și ele de limba pe care o vorbeam, de literatura pe care o citeam, de spectacolele de teatru pe care începusem să le vedem la Casa de Cultură a Sindicatelor din oraș.

Spre finalul acestei vârste - îmi dau bine seama acum, atunci când eram deja pregătit, avid să înțeleg și perfect motivat -, a avut loc prima mea întâlnire cu teatrul. Acolo, în orașul meu. Din fericire, o întâlnire cu teatrul adevărat - piesă de teatru (în anul 1985, Il Campiello / Piațeta de Carlo Goldoni, în scenografia excepțională a Ninei Brumușilă și cu muzica originală a lui Vasile Șirli) sau scenariu după o (parte din cele o) sută de nuvele (în anul 1993, Decameron 645 după Boccaccio). Din fericire, cu spectacolele făcute, la teatrul nostru fără nume, cu trupa noastră formată din actori fără școală de teatru, de cel care este, de 50 de ani, în teatrul lumii, Silviu Purcărete.

Am văzut și am ascultat teatru japonez (Noh), într-un festival, în Nara. O zi nesfârșită, o succesiune de texte scurte, aceeași scenă extrem de particulară, ce reproducea o casă tradițională plasată, firesc, în cadrul bucolic al unui sat de munte.

Am văzut și am ascultat teatru în limba greacă, probabil în greaca veche - a lui Euripide, a lui Seneca, a lui Sofocle, atunci când teatrul nostru renăștea, după 1990, cu O trilogie antică. La TNB. Excepționalele spectacole cu Medeea, Troienele și Electra, realizate de Andrei Șerban, Liz Swados (muzica originală), Doina Levintza și Dan Jitianu (scenografia - costume și decor).

Am văzut și am ascultat operă în stil Peking, în mai multe seri consecutive, în Beijing și în Nanking - o combinație de teatru, performanță vocală, arte marțiale, mimă, dansuri, acrobație.

Am văzut și am ascultat teatru în limbile maghiară și germană, la Timișoara sau la Cluj ori în București (spectacole memorabile, ale unor trupe din Târgu Mureș ori din Sfântu Gheorghe, de exemplu, incluse în selecțiile FNT).

Am văzut și am ascultat teatru în limba italiană, la Quito, într-un teatru distrus pe jumătate de un incendiu. Îmi amintesc bine, era spectacolul lui Georgio Strehler de la Piccolo Teatro di Milano, cu Arlecchino, slugă la doi stăpâni, cu Ferrucio Soleri, actorul care a jucat acest rol mai bine de 50 de ani, în peste două mii de reprezentații. Apoi, am revăzut spectacolul și acasă, în vremurile acelea fabuloase în care Ducu Darie avea imaginația, inteligența și inițiativa de a organiza la Bulandra, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, instituție al cărui director a fost pentru un timp.

Am văzut și am ascultat teatru în limba spaniolă. La Bogota, într-un mic teatru particular din Candelaria - era un spectacol după Romeo și Julieta. Și la Buenos Aires, în Centro Cultural San Martin, Bodas de sangre - era un spectacol fidel cu textul lui Federico Garcia Lorca.

Am văzut și am ascultat teatru în limba rusă, atunci când FNT era ceea ce nu mai este azi. Un spectacol excepțional realizat de Lev Dodin la Maly Drama Teatr din Sankt Petersburg - Livada de vișini, cu textul clasic al lui Cehov, în Sala Mare de la TNB -, la 10 ani după alt spectacol excepțional al aceluiași regizor, la același Maly Teatr, remarcabilul Gaudeamus, după textul lui Serghei Keledin, care s-a reprezentat în același Festival al Uniunii Teatrelor din Europa, în sala Operei Naționale București.

Am văzut și am ascultat teatru în limba engleză, în limba franceză, probabil și în alte limbi europene pe care nu mi le amintesc acum - în festivalurile de acasă, cel internațional de la Sibiu, respectiv cel național din capitală.

Am văzut și am ascultat teatru deopotrivă în limba română (corul celor 50 de danaide și corul celor 50 de egipteni) și în limba franceză (celelalte personaje) în minunea de spectacol al lui Silviu Purcarete cu Danaidele după Eschil. La Craiova și în București.

Am văzut și am ascultat teatru în limba poloneză, la Varșovia. Un spectacol total, uluitor, fascinant pe un text al lui Juliusz Slowaczi, Kordian, produs de Teatrul Național Polonez.

Am văzut și am ascultat teatru în limba daneză, la Copenhaga. Don Juan, după Moliere.

Am văzut și am ascultat teatru în limba turcă. Aici, la Ohrid, în Festivalul de Vară, în seara de 23 iulie 2025. O interpretare interesantă a Teatrului Turc din Skopje - despre care am scris aici, a textului Amadeus, piesa lui Peter Shaffer.

Am văzut Wayang Kulit - teatru de păpuși în două dimensiuni transformat într-un foarte special teatru de umbre sau Wayang Wong, teatru cu actori - dansatori ori Wayang Golek - teatru cu păpuși în trei dimensiuni, iarna trecută (la fel ca în urmă cu nouă ani) în Kraton, Palatul Regal din Yogjakarta. În toate variantele, marionetistul sau actorii redau povești imemoriale, cu semnificație religioasă și culturală, pe un fond sonor asigurat de atât de particulara orchestră indoneziană tradițională gamelan.

Am văzut teatru de păpuși (mari, că așa este tradiția în Sicilia), în Palermo și în Catania. Opera dei pupi siciliani.

Am văzut teatru de marionete în Mandalay, Myanmar. Cu fondatoarea și principalul artist marionetist al Mandalay Marionette Theatre, Daw Ma Ma Naing și cu venerabilul U Pan Aye, artist marionetist și el.

Am văzut, în Hanoi, în sala special construită pentru acest tip de spectacol a Thang Long Water Puppet Theatre, un spectacol de teatru cu păpuși manevrate incredibil, cu un sistem sofisticat de sfori, pe un bazin cu apă.

Am văzut teatru cu/pe apă, aer, foc. O inițiativă a ICR, care a adus, probabil, în anul 2007, în Parcul Tineretului, în câteva zile de sfârșit de săptămână ale unei frumoase veri bucureștene, mai multe trupe (nu doar din Europa). Și la Sibiu, acolo unde, din păcate, festivalul de teatru al străzii tinde să sucombe festivalul de teatru din săli.

Am văzut spectacole de dans tradițional balinez (în Ubud, insula Bali) și de dans tradițional javanez (în Yogjakarta, insula Java). O combinație de muzică și teatru, un amestec de dans, mișcare, gesturi și trăiri, care exprimă, prin forma asta atât de particulară balineză de dans, o poveste, o legendă, o întreagă istorie, cea a celei mai vechi religii a lumii și a cărții ei de căpătâi.

Am văzut și am ascultat teatru într-un amestec de dialecte (limbi, le-ar spune unii naționaliști), care au fost, cândva, una singură, limba sârbo-croată, cea a popoarelor de ieri și de azi din Balcanii de Vest, din fosta RSFI. Așa cum am văzut și am ascultat teatru în limba macedoneană (!), ori în limba muntenegreană (!) Așa cum mă pregătesc să văd și să ascult teatru, în seara de 20 august 2025, la închiderea Festivalului acesta de Vară, exprimat prin limbajul corpului, cu efecte estetice vizuale, cu un dialog minim, într-o universal stage expression - cum ne spune caietul festivalului, probabil tot în greaca lui Sofocle. Dar, despre toate acestea, voi scrie într-un alt episod al acestui text epistolar.