Jurnal de festival macedonean (X): Dos bailarinas y una castanuelera. Plus Xavier - Ohrid Summer Festival, 2025

Am ajuns în Cuba în decembrie 2016, la mai puțin de o lună după moartea lui Fidel Castro, întreaga țară fiind cuprinsă de doliu, de amintiri și de povești. Obținusem viza (valabilă o lună) în București, mi-am aranjat călătoria astfel încât să valorific deplin cele 30 de zile, am ajuns în Santiago de Cuba (cu un zbor din Santo Domingo) și am plecat din La Habana, cu un zbor spre Bogota. Între ele, ca de obicei, am căutat (și m-am oprit în) locurile recunoscute de UNESCO drept patrimoniu al umanității - Camaguey, Trinidad de Cuba și Cienfuegos. Am scris, atunci, despre toate acestea, despre oameni, locuri, întâmplări, despre sărbătorile de iarnă pe care le-am petrecut acolo.

Aveam, așadar, încă o dată, un noroc extraordinar, pentru că întreaga țară îl omagia neîntrerupt, cu expoziții fotografice și concerte cu muzică produsă de orchestre aproximative, obosite, istorice, încropite, parțiale, așa și așa fanfare locale, pe liderul decedat. Muzeele (sărace și deloc profesioniste) își înnoiseră, adaptaseră și completaseră expozițiile. Se retipăriseră albume cu fotografii din vremea celor șase ani de Revolucion Cubana din exil (1953 - 1959), cărți care îi erau atribuite lui Castro, lucrări impresionante despre celălalt revoluționar nebun, medicul argentinian Ernesto Che Guevara. Oamenii erau dornici să povestească, să își declare pasiunile politice, să își dea cu părerea despre posibilul viitor al țării. Iar eu eram acolo, pentru o lună!

La Habana pare că este nu un oraș-capitală, ci un puzzle alcătuit din cartiere imunde, murdare, insalubre în care, parcă, au căzut bombe, distrugând fie fațadele clădirilor (scheletul din beton rămânând, totuși, vizibil) ori făcând să dispară interiorul caselor (mai puțin fațada acestora), respectiv din zone bine conservate (cea a ambasadelor ori centrul istoric colonial spaniol al orașului - excepțional restaurat și valorificat cultural și turistic - UNESCO știe bine ce face), la care se adaugă celebrul Malecon (Avenida de Maceo), o faleză impresionantă de opt kilometri, care șerpuiește de-a lungul coastei.

Unul din punctele esențiale ale programului social al revoluționarilor lui Castro, mai ales în primii ani (de revoluție culturală, socială și economică, de război civil, de violențe, de reconstrucție a încrederii) după eliminarea lui Fulgencio Batista, cei intens revoluționari, a fost asigurarea alfabetizării întregii populații, prin echipe mobile, dezvoltarea instituțiilor de învățământ, crearea unor centre / instituții reprezentative de cultură.

Ballet Nacional de Cuba, creat încă din anul 1948 de către Alicia Alonso, a fost una dintre acestea, primind, imediat după revenirea lui Castro în țară, pe 1 ianuarie 1959, o uriașă finanțare și garanția unui ajutor financiar anual.

Paseo de Prado este artera esențială a capitalei. Lângă zidurile orașului vechi spaniol, între Centro Habana și Habana Vieja.

Construcțiile monumentale ale orașului acolo au fost amplasate (Fuente de la India, el Gran Teatro de la Habana, El Capitolio, alte teatre, cinematografe, hoteluri). Acolo, în Marele Teatru, sediul Baletului Național, am avut șansa de a vedea o reprezentație cu Spărgătorul de nuci, în regia și coregrafia Aliciei Alonso.

Vizitasem Museo de la Danza, dedicat, aproape în exclusivitate ei, îi cunoșteam biografia artistică, dificultățile uriașe pe care i le-a produs pierderea, treptată, a vederii, ca artistă, ca balerină, acolo, pe scenă - pe care se deplasa ghidată de alte simțuri decât cel al văzului și unde partenerii știau să fie prezenți exact acolo unde ea simțea că este nevoie să se afle, în timpul reprezentațiilor de balet. A fost un spectacol grandios, excepțional, incredibil poate, într-o țară care trece, iată, de 65 de ani, constant și continuu, printr-o criză cronică economică.

Despre Alicia mi-au vorbit nu doar gazdele care mă primiseră înainte de spectacol, nu doar fotografiile din holurile teatrului, nu doar textele pe care le citisem, ci, după ce am revenit în țară, în săli de spectacol sau de concert în care ne-am întâlnit ori în casa atât de primitoare în care locuiește, al cărei oaspete am fost de multe ori, doamna Ileana Iliescu, măiastra noastră balerină - care o întâlnise pe Alicia atunci când a dansat, pe scenele mai multor teatre din La Habana și din Cuba, în anii '70 ai secolului trecut.

Tot balerină s-a visat, la vârsta copilăriei și tot balerină a devenit, la vremea firească a adolescenței, acolo, în Mexicul natal, Maria de la Luz Tena Alvarez (născută prin anul 1937 sau, poate, 1938, nimeni nu mai știe precis). S-a specializat, apoi, în dansul flamenco, iar după ce, firesc, și-a încheiat cariera ca balerină, s-a apropiat de un instrument de percuție cât se poate de particular, castanietele, făcând din acestea, în timp, un adevărat instrument al orchestrei simfonice.

Castanietele sunt instrumente autofone de percuție - întâlnite în America Latină și în Spania, formate din două plăcuțe din lemn de abanos, ori din fildeș, scobite în formă de cochilie, prinse ca valvele unei scoici, fie legate între ele cu o coardă ce se atașează încheieturilor primelor două degete - în varianta lor populară, fie fixate de un mâner de lemn - în varianta pentru orchestră, care sunt lovite ritmic una de alta, acompaniind cântecele tradiționale, mișcările dansatorilor sau orchestra; geamparale, păcănitoare (pe la alte popoare).

Castanuelera se numește femeia care folosește / mânuiește castanietele (castanuelero se numește bărbatul interpret). Iar cel care le produce este tot un lutier, meșter în înțelegerea lemnului nobil. Așa cum este Jose Tarrego Peiro, cel care creează castanietele pe care le folosește această Luminiță (această Maria a Luminii, această Lucero) în recitalurile și concertele sale.

Serenata espanola este titlul unui program (și a unui album pe care cei doi soliști, invitați ai Festivalului de Vară din Ohrid, în seara de 11 august 2025, în biserica sfânta Sofia, l-au înregistrat) pe care, încă din anul 2018, îl poartă, peste tot în lume, Lucero Tena și Xavier de Maistre. Cu muzici de Mateo Antonio Pérez de Albéniz, Isaac Albéniz, Antonio Soler, Enrique Granados, Francisco Tarrega, Manuel de Falla (de fapt, aranjamente realizate de prietenul nostru harpist, pe care l-am văzut și ascultat, de două ori, în Festivalul Enescu, în ediții trecute).

Harpist, aranjor, compozitor (a creat, împreună cu Kaija Sariaaho - compozitoare finlandeză -, un concert pentru harpă), profesor de harpă (despre care o prietenă, doamna AA îmi scrie: tipul ăsta îmi place foarte mult!, iar o altă prietenă, doamna CG: Oo, Xavier, dragul de el!), a învățat să cânte la acest instrument la vârsta de nouă ani și i s-a dedicat exclusiv, instrumentul cu șapte pedale fiind unul dintre cele mai dificile din orchestra simfonică; călătorește, pentru concertele și recitalurile sale, în medie, opt luni în fiecare an; cântă pe o harpă Lyon & Healy.

Agenta care o reprezintă pe Lucero a avut ideea de a-l invita pe Xavier să asiste la un recital pe care îl susținea în Paris, în calitate de Castanets Soloist (termen pe care ea l-a inventat și l-a propus în lumea muzicală, care l-a acceptat). După o săptămână, harpistul i-a făcut propunerea unei colaborări, iar după firești întâlniri, căutări și discuții au rezultat albumul înregistrat la Sony, dar și turneele pe care le-au făcut în mai multe țări din Europa, ca și în China și Japonia.

Lucero are o intuiție excepțională a receptării sunetelor emise de harpa lui Xavier, o percepție incredibilă a jocului acestora și o artă a așteptării și anticipării lor, pe care le poți descifra doar atunci când îi vezi pe cei doi de aproape, live, în timpul unui recital. Xavier, la rândul său, știe să creeze tensiunea așteptării intervenției castanietelor, sugerează un invizibil timp de legătură și o invită galant, delicat, elegant, politicos, pe Lucero să intervină. Așa am perceput eu muzica lor, apropierea lor, muzicalitatea întâlnirii și completării reciproce a celor două instrumente - darul acesta perfect pe care ni l-au făcut - din primul rând, ușor lateral, pentru a o vedea foarte bine pe plăpânda castanuelera, pe care am avut inspirația să mă așez. Un recital de păstrat, pentru o viață, în colțul cu amintiri subiective, cu muzici aparte, cu povești mexicane, cubaneze, spaniole și franceze. (Xavier este francez; s-a născut în anul 1973, la Toulon. Descendent, prin tatăl său, al filosofului Joseph de Maistre.)