În urmă cu doi ani, vedeam, acasă, în București, programată fiind în FNT 33 (29 octombrie 2023), premiera cu Gertrude, excepțional de inovativul, deloc intuitivul, dar incredibilul text al lui Radu F. Alexandru. Motivele erau evidente: festivalul de teatru în sine, în care, deși din ce în ce mai puțin, încă, mai cred; dramaturgia acestui autor, pe care o cunosc bine (de exemplu, Nimic despre Hamlet) și pe care o apreciez; revenirea în teatrele din București a lui Silviu Purcărete - cu aceeași echipă: Dragoș Buhagiar și Vasile Șirli, regizorul căruia îi datorez, dintru început, pasiunea pe care o am pentru teatru. Ce șansă!
Autorul acestui text preia, din Hamlet, opera lui Shakespeare, ceea ce urmează să îi servească pentru a scrie Gertrude, adică pentru a crea propria-i viziune despre fapte și intrigi, despre iubiri și răzbunări, despre regine și regi, despre un filosof nebun și o tânără inocentă - personaje, cadru istoric, social și politic, intrigi, scenarii, frustrări, orori, răzbunări. Rearanjează relațiile de familie, de regalitate sau de servitute dintre personaje, schimbă povestea motivelor și modalității uciderii regelui Hamlet, ne propune alte argumente, alte împrejurări, alți ucigași; alte întrebări, alte ne-răspunsuri, alte uimiri; alte consecințe familiale, regale și istorice. Ne pune bine pe gânduri. Ne provoacă stres, insomnii, coșmaruri. Ne forțează să ne gândim la propria atitudine, acțiune, atenție în situații cu care - chiar dacă la altă scară, ne putem confrunta în viață. Cutremurător, deși, perfect teatral, spectacol. Gertrude, personaj secundar.
Tot în urmă cu doi ani, vedeam, în locul care mi-a fost - în primii ani cu uniformă de școlar, poveste de vacanțe de primăvară, apoi amintire a tinereții mamei, iar în octombrie 1989, primă întâlnire cu un detestabil serviciu - adică, la Sibiu, în FITS, spectacolul lui Hunor Horvath cu textul dramaturgei (!) daneze Lot Vekemans, Soră-sa. La Habitus, spațiul incredibil de adecvat din măruntaiele subteranelor Bisericii Romano Catolice Sfânta Treime. Soră a Antigonei, fiica mai mică a Jocastei și a lui Oedip, soră cu Eteocle și Polinice. Ismena, biata de ea. Despre care mitologia greacă, dramaturgia care i-a urmat, poveștile care durează de milenii nu ne spun aproape nimic. De parcă ar fi fost doar un personaj secundar, un element de decor acolo, în textul lui Sofocle, și nu o voce autentică. Dar Ismena are - ca fiecare tânără femeie, fiică, soră, prietenă propria versiune a tragediei de la curtea din Teba a lui Creon. Pe care vrea să ne-o spună, recite, povestească pentru a nu ne lăsa, la rândul nostru, amăgiți, și noi, de o eventuală fericire - falsă, pentru că aceasta, fericirea este întotdeauna otrăvită de mânia zeilor, care o transformă într-o sinistră farsă perpetuă, cu urmări incredibil de dureroase, iremediabile, eterne.
Răscolitoare este povestea soră-si, povestită de Cristina Ragos, care m-a făcut părtaș la propria-i viață, de eroină și actriță, de iubire și zbucium, de bucurie și neputință, de mit și frumoasă amintire. Generându-mi personale emoții, tensiuni, amintiri ale răutăților și neputinței, frustrări.
Ultimul spectacol de teatru inclus în ediția 2025 a Festivalului de Vară de la Ohrid - locul care mi-a fost casă și masă, cadru natural și loc al bucuriei culturale, scenă și fotoliu de spectator, vreme de șase săptămâni, respectiv ultimul eveniment, al treizeci și șaselea, din programul festivalului, mi-a prilejuit o așteptată, dorită, pilduitoare întâlnire cu o viziune perfect coerentă europeană & asiatică, generată de spectacolul cu Electra's Story (The Tale of Electra), pe un text scris de Sasho Dimoski, în regia lui Dejan Projkovski. După motive antice.
Era firesc să îmi amintesc de renașterea teatrului românesc de după 1989 (fără a uita ceea ce au făcut, pentru teatrul românesc, în anii aceia grei de dinainte, insuportabili, cumpliți, mizerabili ai comunismului bolnav - Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Gyorgy Harag, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, de exemplu), adică de O trilogie antică, tripticul lui Andrei Șerban cu Medeea, Troienele și Electra, de la TNB.
Aici, povestea rămâne așa cum o știam; la fel, cuplul Clitemnestra - Agamemnon, la fel sacrificiul femicid (sau poate, mai mult decât atât) reciproc Ifigenia - Agamemnon, frăția de sânge Electra - Oreste, trădarea Clitemnestra - Egist, răzbunarea inter-generațională.
Modalitatea aleasă de echipa tehnică macedoneană, pentru a reda cu ajutorul echipei artistice sud-coreene (personaje puternice - temeinice coloane de templu grec, costume de culoarea eternului calcedon al istoriei milenare a Coreei, Universul coborât pe spațiul înclinat al scenei, proiecțiile video însoțitoare - lume, regat, templu, sacrificiu, valurile mării, vânturile Cerului, nebunia minților, venind (în culori bine potrivite cu acțiunea, emoția, atitudinea, gestul precis al personajelor) din înaltul scenei, spre lumea violentă de jos, muntele de nisip al puterii în continuă, instabilă, periculoasă alunecare, schimbare, transformare), pentru a ne prezenta această eternă poveste m-a impresionat. Zâmbetul lui Agamemnon, din lumea lui Hades, ca semn al faptului că înțelege acțiunea copiilor, Electra și Oreste, nu ca pe o răzbunare, ci, ca pe o necesară maturizare, conștientizare, rupere de origini, găsire a propriului drum, mă urmărește, în continuare. La fel ca omorul / dans / zbucium / joacă pus în practică de Electra. Personaje secundare.
b. Serile de festival 28-36
28. Unul din momentele extrem de așteptate ale festivalului, care a umplut rapid teatrul în aer liber Dolni Saraj, în seara de 10 august 2025, a fost concertul Orchestrei Naționale de Jazz a Macedoniei de Nord, condusă de Dzijan Emin, avându-l ca solist pe fabulosul saxofonist (și interpret vocal) Seun Kuti. Un spectacol de foarte bună calitate muzicală, perfect pregătit, care a integrat muzica de jazz produsă de talentata orchestră macedoneană cu expresiva muzică (socială, adesea) Afrobeat compusă și interpretată de solistul (personalitate publică, voce a societății civile) nigerian, de pe ultimul său album - despre care am scris aici.
29. Foarte greu, mai degrabă improbabil, spre incredibil și chiar imposibil mi-ar fi fost să îmi imaginez - înainte de seara de 11 august 2025 (biserica Sfânta Sofia), că ar fi posibil să particip la un recital în care să se întâlnească două instrumente atât de diferite, din două zone distincte ale unei eventuale orchestre, două generații de interpreți atât de aparte - pentru că, între ei, o generație lipsește, două profesii (inițiale) atât de diferite, dar, un singur - armonios, perfect, impresionant fel de a interpreta muzică spaniolă de secol 20, într-o seară dedicată integral compozitorilor săi (Mateo Perez de Albeniz, Isaac Albeniz, Antonio Soler, Enrique Granados, Francisco Tarrega, Manuel de Falla), precum a fost întâlnirea cu castanuelera Lucero Tena (88 de ani) și harpistul Xavier de Maistre (52 de ani). Muzică pe care cei doi o poartă, de ani buni, peste tot prin lume.
Un concert de o oră și jumătate, în care am ascultat vrăjit, curgerea muzicală a notelor dinspre un instrument spre celălalt, fluiditatea preluării temelor muzicale între acestea, fluxul de emoție care s-a scurs, permanent și constant, atât între cei doi interpreți, dar și între ei și noi, publicul, iar, poate - cred asta, între noi, cei ce fusesem martorii întâmplării întâlnirii de seară cu (muzica lui) Lucero și Xavier. Am scris despre acest recital (și vă rog să citiți), aici.
30. Ceea ce a făcut, încă din anul 2009, în Croația și face, în continuare violonistul macedonean Emilio Percan, cu și pentru tinerii violoniști, din anul 2014, chiar aici, în Ohrid (pentru câteva zile, în chiar perioada desfășurării Festivalului de Vară) aflați în căutare de maeștri, exemplu, motivare autentică, îndrumare este bine apreciat de autoritățile culturale, este valorificat de participanții la acest program de măiestrie și este bine, în consecință, primit de public. Așa a fost și în seara de 13 august 2025, când, în biserica Sfânta Sofia, șapte finaliști ai ultimului astfel de program, au evoluat, prezentându-ne rezultatul atașamentului lor pentru muzică, al efortului intens pe care l-au depus, al inspirației, al dăruirii și al respectului pentru cei care i-au ajutat, îndrumat, susținut. Ana Tabucic, Sara Ristanovic, Mila Naumovska, Blaz Ribaljcenko, Danica Velickovic, Aurela Haskaj. Alături de ei, revelația acestui program, slovena Mira Imak Fernandez Ostasevski, în vârsta de 13 ani - care a interpretat prima parte a concertului nr. 1 al lui Max Bruch și o versiune pe care eu nu o cunoșteam, cu acompaniament de pian (Tamilla Guliyeva), a creației atât de cunoscute a lui Ravel, Tzigane.
Am întâlnit-o pe Mira în seara următoare (la lecția / recital de măiestrie pe care ne-au oferit-o Vadim Gluzman și Evgeny Sinaiski) și am vorbit mult despre cum este să studiezi muzică în Slovenia, în Ljubljana; despre efortul tânărului interpret și sacrificiile părinților; despre dificultăți și satisfacții; despre dăruire și mulțumire; despre viitor.
31. Da, exact așa cum scriam mai sus, o lecție autentică, firească, așteptată, o seară de măiestrie muzicală în doi ne-au oferit, în seara de 14 august 2025, în biserica Sfânta Sofia, reputatul solist violonist israelian Vadim Gluzman și pianistul (și profesorul de muzică de cameră) rus / austriac Evgeny Sinaiski. Cu un program romantic - Bach / Schumann, Chaconna din Sonata pentru vioară BWV 1004, Schumann, Sonata pentru vioară no.1 op. 105, respectiv Strauss, Sonata pentru vioară E flat Major op.17.
Lucrarea care mi-a stârnit curiozitatea, uimirea și interesul a fost Fratres - care înseamnă, cum bine știm, în limba latină, frați (în context, instrumente, partide sau ansambluri de instrumente). În muzică, însă - în felul în care preiau și utilizez aici acest termen, Fratres semnifică o creație muzicală a compozitorului (și pianistului de jazz) estonian Arvo Part, din anul 1977, realizată într-un mod foarte particular, în stilul pe care chiar el l-a creat, cunoscut sub denumirea de tintinnabuli (clopoțele, clopote mici, în limba latină). O muzică simplă și transparentă, o metaforă pentru sunete, cu o structură perfectă, numerică, poate, chiar o nouă paradigmă muzicală.
Aș aduce aici, în discuție, și stilul repetitiv până la obsesie, nebunie și respingere, al lui Philip Glass - operele interminabile Satyagraha și Akhnaten, ori insuportabilele, pentru mine, concerte pentru vioară - cu unul dintre ele (primul, cred) s-a chinuit, în urmă cu câțiva ani, în festivalul de acasă, Hilary Hahn. Cât de mult mi-aș fi dorit să o ascult cu unul din concertele lui Mozart, poate chiar al cincilea, dar n-a fost să fie așa.
Există cel puțin opt versiuni ale acestei lucrări, Fratres, pentru ansambluri de instrumente (orchestră de cameră, violoncele, cvartet de coarde, cvartet de saxofoane...), așa cum există cel puțin alte nouă variante dedicate diverselor instrumente solist (vioară, violoncel trombon, chitară, violă...) plus instrumente de acompaniament. Lucrarea a fost folosită, drept coloană sonoră, și pentru 15 filme de ficțiune sau documentare. Arvo Part însuși a încorporat-o într-o altă lucrare, extrem de bine cunoscută, Harvesting Dance.
32. Am apreciat, încă de când am descoperit programul acestui festival, deschiderea pe care noua echipă (asta este moda în Macedonia de Nord - schimbarea Guvernului incumbă schimbarea obligatorie a conducerii tuturor instituțiilor pe care acesta le susține, finanțează, ocrotește, deci, și a conducerii Festivalului de Vară de la Ohrid) o demonstrează, prin diversificarea ariei tematice a acestuia. A apărut, astfel, o seară de cinema, a apărut o seară de teatru dedicat/ă copiilor. Foarte bine. Dar, să vedem, acum, ce ne-a adus seara de film.
Două pelicule recente (2023, respectiv 2022) maghiare, Trei mii de piese numărate (regia Adam Csaszi) și Fără aer (regia Katalin Moldovai - născută în Transilvania, nu în România! -, așa cum ne spune Google), ne-au fost prezentate, în seara de 15 august 2025, la Centrul pentru Cultură Grigor Prlichev. Teme actuale (prejudecățile noastre față de minoritatea roma/țiganilor europeni - chiar dacă aceștia își povestesc și ne prezintă, de pe scenă, propriile întâmplări de viață, respectiv pudibonderia noastră față de o posibilă întâlnire homosexuală literară, de secol 19, între Rimbaud și Verlaine). Tezism, idei fixe, corectitudine politică tembelă, viziune documentaristă, insistență inutilă asupra unor detalii nesemnificative, îndepărtare de la menirea filmului de ficțiune, artificialitate. Simt nevoia să mă îndepărtez, să fug și mai mult de filmul contemporan, actual, imediat. Nu-mi place să văd, și pe ecran, ce îmi arată, permanent, strada. Și cred că optica asta (includ aici și regizori români de azi) nu mai conduce la artă, la idee, la creație, ci la derizoriu, obsesie, non-valoare.
33. Piano trio se numește ansamblul macedonean (creat în anul 2014) format din Tatjana Petrushevska Karaskakovska (oboi), Marjan Miloshevski (fagot) - instrumentiști ai Operei și Baletului Național Macedonean și pianistul Petar Makarievski, care a prezentat, în seara de 16 august 2025, în biserica Sfânta Sofia, un recital cu lucrări de Beethoven (Trioul Gassenauer op.11), Vanja Nikolovski-Gjumar (At the moment) și Jean Françaix (Trio).
Am descoperit-o, cu prilejul acestui recital, pe Clemence de Grandval, compozitoare franceză romantică (operă, lucrări corale, inclusiv liturgice, o simfonie, lucrări concertante, orchestrale și de cameră, ori, pur și simplu, cântece). Un trio pentru oboi, fagot și pian al acestei compozitoare, ne-a fost, de asemenea, dăruit de cei trei artiști.
34. Mi-a făcut plăcere să scriu (aici) despre Viața unor playboy de provincie după Cel de-al Doilea Război Mondial sau Vrem ceea ce nu-i al nostru/ceea ce este străin, dar nu cedăm ceea ce ne aparține, o coproducție realizată de patru teatre din tot atâtea țări și orașe din Balcanii de Vest (că tot mai au, după secole de conviețuire, după alte secole de ocupație otomană, după războaie fratricide, după constituiri și dezmembrări de țări care le-au inclus, câte ceva de reproșat, dar și atâtea povești, trăsături și obiceiuri comune): Teatrul de Dramă din Skopje, Teatrul Dramatic din Belgrad, Teatrul Orașului Ljubljana și Teatrul Orașului Budva. În seara de 17 august 2025, la Centrul pentru Cultură Grigor Prlichev.
Inspirat de Commedia dell' arte, textul lui Dushan Jovanovic, în regia lui Ivan Penovic (33 de ani, un director de teatru imberb, creator, talentat și deștept - care a aflat doar din povești ce-a fost pe-aici, de exemplu, în anul 1968, atunci când unii credeau că nisipul mării este ascuns sub pavajul bulevardelor pariziene), transpune, în lumea postbelică, revoluționar culturală și socială a anilor '70 din secolul trecut, teme arhaice, perene, omenești - iubire puțină, deloc sinceră, cumpărată, respectiv gelozie, amantlâc, minciună. Le însoțește cu o viziune teatrală modernă, contemporană; cu o scenografie adecvată (o lume / societate de scenă / bar, o comunitate confuză, amestecată, cu valori obscure, îmbrăcată în costume bine colorate, expresie a caracterului adevărat / imagina(t)r / fals al personajelor). O limbă amestecată, ca toată istoria, cultura și viața de aici, din Balcanii ăștia de Vest, despre care tot scriu aici. Și încă aș mai scrie...
35. Seara poloneză (19 august 2025, biserica Sfânta Sofia) a fost extrem de particulară. Trei acordeoniști geniali (deopotrivă cu instrumentele lor - Pigini Fisarmoniche), instrumentiști desăvârșiți și compozitori valoroși, ne-au încântat cu propriile creații - bijuterii muzicale contemporane (cu vădită influență baroc, romantică, folclorică) pentru acest instrument fabulos - o orgă portabilă, în fond, prin care aerul acesta, atât de aparent banal, circulă, așa cum este călăuzit, îndrumat, mânuit de acordeoniști. Janusz Wojtarowicz (liderul grupului, creat în urmă cu aproape 30 de ani și care, de atunci, a concertat în 45 de țări), Pawel Baranek, Marcin Galazyn. A fost, acesta, ultimul recital, ultima seară de muzică a festivalului.
36. Să văd teatru antic, să încerc să pricep motivele care îi determină pe regizorii de azi să continue să monteze textele primilor dramaturgi cunoscuți ai Atenei și si Greciei, să admir povești și relații dintre personaje care sunt definitiv apuse ori etern valabile, să observ relaționarea (reală sau forțată) cu realitatea pe care o trăim, să ascult combinații interesante de limbi în care sunt rostite textele ori să văd modul în care tehnologia de scenă modernă preia, parțial, rolul regizorului, al actorilor sau chiar al cuvintelor - mă bucură, mă incită, mă fascinează. Și văd, în continuare, atât cât pot, atât cât găsesc, atât cât se mai montează, oriunde ajung prin lume, teatru antic.
Premiera europeană a spectacolului cu textul lui Sasho Dimoski The Tale of Electra sau Electra's Story, o coproducție Theatre Association of Korea (Seul). Incheon NT Festival Artema, Theatre Laboratory și Ohrid Summer Festival, în regia lui Dejan Projkovski, a fost evenimentul care a marcat încheierea ediției din acest an, a 65-a, a Festivalului de Vară de la Ohrid. în seara de 20 august 2025, în Centrul pentru Cultură Grigor Prlichev.
Cinci actori coreeni - șapte personaje: Kim Choin (Electra/Ifigenia), Kim Seong-Mi (Clitemnestra/Cassandra), Choi Minhyeok (Oreste), Yang Min Ki (Agamemnon), Ha Jin (Egist). Muzica (live - voce, sunete, sintetizator), extraordinară, parte perfect integra(n)tă din / în spectacol și indispensabilă înțelegerii corecte a ideilor regizorului, Sashko Kostov.
Nouăzeci de minute de mitologie comprimată, de povești generaționale, despre iubire, naștere, ucidere, răzbunare, de neînvățare a lecțiilor Cassandrei, și a profețiilor acesteia, de nesocotire a ciclului continuu al acțiunii și reacțiunii, de conștientă rămânere în ură, păcat, uitare.
Limbajul corpului, estetica vizuală folosită de creatori, jocul actoricesc / pasul de dansatori al celor cinci coreeni amintiți mai sus puteau, chiar în absența totală a textului (eu așa aș fi preferat, dar, a existat un minim dialog între personaje) să genereze un spectacol elevat, sublim, înălțător, de o frumusețe exemplară. Și așa, exact așa, a fost povestea aceasta de pe scenă, a Electrei universale - elevată, sublimă, înălțătoare. Deh, personaj secundar.
(foto: Marko Ugarkovikj)