Jurnal de festival macedonean (VIII): De acasă, din Africa neagră - Ohrid Summer Festival, 2025

a. Capitolul 23 (penultimul) din amplul studiu dedicat de Diarmaid MacCulloch Istoriei Creștinismului (cu ingeniosul subtitlu Primii trei mii de ani) se numește To make the World Protestant și acoperă, în linii mari, perioada scursă între anul 1700 și momentul intrării Europei în Primul Război Mondial, anul 1914. Prima temă - iar aceasta este importantă pentru mine, în momentul acesta, acum, când scriu textul care urmează, este Slavery and its Abolition: A New Christian Taboo.

Cartea, un compendiu de cultură a Creștinismului, mai degrabă, decât de istorie a religiei noastre, aduce în discuție, pe parcursul a fix 1.016 pagini, cadrul istoric în care aceasta a început să se contureze, cu mult înainte de epoca în care anii noștri sunt de fapt, nu ai noștri, ci socotiți de la Cristos încoace, adică Anno Domini, oamenii care au creat-o și relația acestora cu planeta și mediul acesteia, precum și bunele ori relele relații dintre ei, ca locuitori ai aceluiași Pământ, întâlnirea cu celelalte religii ale Cărții, iar apoi, și cu cele care nu au un text fondator (în sensul în care cele trei se bazează pe scrieri, texte, cărți considerate sacre).

Autorul interpretează povestea biblică a familiei lui Noe (și a celor trei fii ai săi, Sam, Ham Iafet), comentând blestemul uriaș al tatălui aruncat asupra lui Ham ca pe unul care, dacă așa se dorește, poate fi considerat unul care justifică, pentru eternitate, comerțul cu sclavi africani, descendenți, cu toții, în perspectivă istorică, ai celui blestemat.

b. Discuțiile pe care le-am avut cu Biljana Jurukovski (care a călătorit frecvent, în ultimii ani, extensiv, în Africa neagră, care a trăit, realmente, alături de și împreună cu triburi dintre cele mai izolate, mai restrânse ca număr de membri și aflate aproape de pragul iminentei dispariții), albumele de fotografie (despre care am amintit în textul Fotografie) pe care le-am studiat atent (acolo, în galeria ei de artă Nomadica) și ale căror texte și comentarii le cunosc, tot ceea ce am reușit să înțeleg (onest și corect și sincer) temeinic în primele săptămâni ale șederii mele în Ohrid, îmi confirmă faptul că oamenii aceia sunt cei din mijlocul cărora, erau extrași sclavii, în mai bine de trei secole de sclavie - epocă denumită pompos, cea a unui comerț trilateral - pentru că, de fapt, reprezenta un schimb continuu între cele trei continente care contau atunci în balanța răului, a puterii și a cunoașterii: din Africa plecau (erau răpiți, vânduți, transportați mai rău decât vitele) sclavi, (în imensa lor majoritate, bărbați tineri) spre coloniile europene din America de Sud (Caraibe, apoi, Centrală și de Nord); din Caraibe și Americi plecau spre Europa bumbac, tutun, zahăr, cacao, rom, indigo, melasă, produse exact de sclavii africani, pe plantații; din Europa - și așa se închide cercul ăsta cu trei laturi, plecau spre Africa produse manufacturate: praf de pușcă, arme unelte, fier, îmbrăcăminte, mobilier (pentru viața de huzur a coloniștilor europeni).

Se spune că, deși erau considerați mai degrabă animale ori unelte de lucru decât oameni, deci puteau să muncească încontinuu, în orice condiții, înlocuirea lor (odată extenuați, omorâți sau morți din cauza bolilor, condițiilor oribile și efortului) fiind facilă, li se permitea (la începutul acestei oribile epoci din istoria umanității) să aibă o singură zi liberă în fiecare an, în care să nu fie obligați să muncească. Ne putem imagina orice despre felul în care sclavii aceștia africani, reduși la condiția de animale, de unelte, de pierderi colaterale în termeni contemporani, obosiți, murdari, bolnavi, singuri, ar fi ales să își petreacă acea zi liberă de corvezi, și tot vom fi departe de ceea ce (mai ales la începutul acestei perioade care a început odată cu secolul al 16-lea și s-a încheiat la jumătatea secolului al 19-lea) alegeau să facă. Își onorau strămoșii, rudele rămase în Africa, propriile zeități ancestrale. Le dedicau acestora cântece, dansuri, poezii, gesturi, zâmbete, lacrimi, cuvinte îndurerate, puțina mâncare pe care o aveau. Se întorceau pe plantații ziua următoare, iar după un an reluau întregul ritual.

c. În sfârșit, revin, pentru că o fac ori de câte ori am această ocazie (sau creez un astfel de prilej) la un alt autor (istoric, cercetător, scriitor) pe care îl admir enorm și la lucrările sale excepționale pentru corecta înțelegere a cataclismului prin care au trecut nativii africani și indigenii din America Latină în secolele nu de cucerire de noi teritorii pentru coroana spaniolă sau pentru cea portugheză, ci de distrugere constantă, continuă, cu o justificare penibilă - aceea a creștinării, a unor sofisticate, inteligente, extrem de vechi și bine conturate societăți (poate chiar civilizații, așa ar fi normal să le denumim) locale - africane sau latin-americane. Eduardo Galeano este numele acestui brazilian care și-a scris celebrele volume Memoria del fuego și Las venas abiertas de America Latina bazându-se, aproape exclusiv (și preluând intensiv) pe cronici, fragmente scrise ori relatate oral, mărturii, inscripții. Simpla traducere a titlurilor mă scutește să adaug orice altă referință, orice alt comentariu, orice alt cuvânt. Dar nu poate opri mânia, durerea, înfierarea pe care, în mod firesc, le produce, în mintea unui om normal, lectura acestor texte mărturisitoare.

Pun aceste trei idei sub semnul concertului pe care l-a susținut pe 10 august 2025 în teatrul (open air) Dolni Sarai, în cadrul Festivalului nostru de Vară de aici, din Ohrid, Orchestra Națională de Jazz (un fel de Big Band Radio de acasă, dar, totuși, altceva) a Macedoniei (de Nord), condusă de Dzijan Emin. Și mai ales, sub semnul prezenței, ca solist vocal și saxofonist a muzicianului nigerian Seun Kuti (și a unor prieteni care l-au acompaniat la vioară sau chitară). Și, încă mai mult, sub semnul Afrobeat (sau Afropunk), un complex gen muzical întâlnit în Vestul Africii negre, în Nigeria și Ghana, reprezentând azi, o fuziune între muzicile tradiționale ale triburilor locale (de exemplu, Yoruba - fuji, juju, din Nigeria despre care știam, deja, de la Biljana, respectiv Highlife din Ghana) și ceea ce urmașii sclavilor de altădată au întâlnit, au preluat, au integrat în folclorul lor - curentele americane pe care le cunoaștem bine ca funk, jazz și soul.

Voci, instrumente (percuție, chitare diferite, inclusiv instrumente tradiționale, tromboane și trompete, saxofoane), versuri în limbi locale și dialecte uitate. Și, să nu uit, n-ar fi elegant, patru zuze semi-îmbrăcate, semi-decente, fără voce, afone dar care măcar știau să se miște prost și inutil, strigând, cât puteau ele de tare, ceea ce pusese, de fapt, frumos, pe note, invitatul serii.

Povestea acestui curent muzical, deopotrivă tradițional și modern, se circumscrie integral în jurul celui care a fost Fela Anikulapo Kuti (născut, acolo, în tribul lui nigerian ca Olufela Olusegun Oludotun), tatăl solistului Seun Kuti (de fapt, Oluseun Anikulapo Kuti).

Împreună, orchestra și solistul, au redat, în partea a doua a concertului, muzica ultimului album al lui Seun Kuti, Heavier Yet (Lays the Crownless Head), cu incredibile solo-uri pentru voce, saxofon sau instrumente tradiționale cu coarde. Au fost, așadar, două excepționale ore de muzică de jazz de foarte bună calitate, încununate cu redarea, live, a întregului album despre care tocmai am scris.