Ipocrizia ca monedă de schimb - Comatogen la Festivalul European de Film Palić, 2025

Varianta în limba engleză poate fi accesată aici / The English version can be accesed here: agenda.liternet.ro/30463/Oana-Balaci/Hypocrisy-as-currency-Comatogen-at-the-European-Film-Festival-Palic-2025.

"Trebuie să le spui oamenilor ceea ce vor să audă." Aceasta este mantra Comatogen, cel mai recent film al regizorului româno-moldovean Igor Cobileanski. Scris împreună cu Alin Boeru, scenariul dezvăluie o pânză de minciuni și înșelăciuni în centrul căreia se află patru personaje: Alina (Daniela Nane), Radu (Theodor Șoptelea), Pavel (Andrei Aradits) și Mihaela (Ada Lupu). Deși fiecare își urmărește propriile interese, toți au nevoie unii de alții pentru a-și împlini dorințele. Iar ceea ce îi leagă cu adevărat sunt banii. Totul este, mereu, despre bani.

Alina este o femeie divorțată, asistentă medicală, care are grijă de domnul Klauss, un artist celebru aflat în comă, ale cărui picturi valorează milioane de euro. Fiica acestuia, Mihaela, urmează să le moștenească după moartea lui, dar se află într-un impas din cauza situației actuale. Și Alina pare a avea o anumită stabilitate financiară, de vreme ce deține o colecție de bijuterii scumpe și locuiește într-o casă destul de mare împreună cu fiul ei, Radu, unde nu le lipsește nimic în afară de iubirea unui soț / tată. Relația spontană cu fostul coleg de liceu și prima dragoste, Pavel, are potențialul de a umple acel gol, iar el se comportă ca o figură paternă atunci când îl invită pe Radu să lucreze la agenția lui imobiliară. Dar, după cum spune vorba, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Comatogen nu se îndepărtează prea mult de Noul Val Românesc în ceea ce privește genul, temele contemporane, autenticitatea interpretărilor și stilul de filmare cu cameră de mână. Ceea ce diferențiază filmul de alte producții similare este însă montajul și structura, care aduc împreună patru perspective diferite și adesea opuse ale personajelor, asemenea pieselor unui puzzle. Când publicul urmărește prima poveste prin ochii Alinei, se conturează un anumit lanț de evenimente, motivații și explicații, doar pentru ca acestea să fie complet spulberate în următoarele capitole. Regizorul mizează pe un mecanism natural al narațiunii: mintea spectatorului încearcă inevitabil să umple golurile din intrigă. Uneori intuiția este corectă, alteori publicul este complet surprins de răsturnările de situație aduse de descoperirile celorlalte perspective.

Empatia este un alt ingredient-cheie pe care filmul îl folosește împotriva propriului public. Unele personaje pot părea inocente dintr-un anumit unghi, iar spectatorii ajung imediat să le compătimească. La scurt timp însă, aceleași personaje sunt prezentate într-o lumină mult mai întunecată, ceea ce provoacă chiar și mai multă repulsie, pentru că au reușit să înșele la început. Replici precum "A fost un om bun" sau "Am tendința să iert prea mult" joacă și ele un rol eficient în această realizare bulversantă: ipocrizia este cea mai valoroasă monedă, pentru că te poate ajuta să obții cei mai mulți bani.

Absența muzicii până la genericul final este o alegere intenționată de a lăsa tăcerea să vorbească, dezvăluind protagoniștii, acțiunile lor scandaloase și felul în care aceștia se raportează la ele, construindu-și o realitate personală justificată pentru a-și potoli disonanța cognitivă. Ultima scenă, în care Alina și Mihaela plâng separat, umanizează cele două femei, arătând că busola morală și compasiunea există, dar că uneori anumite lucruri trebuie totuși făcute. Cele patru personaje nu sunt în niciun caz egale în ce privește nivelul de răutate, iar Comatogen reușește excelent să exploreze zona morală gri mereu prezentă în viață, unde adevărul nu este atât de important. Pentru că, până la urmă, "ce vor oamenii să audă?" - "O poveste."