Spectacolul se desfășoară între marginile a două lumi: una interioară, caldă și fragilă, păstrată de câteva personaje feminine înfrigurate, și alta exterioară, rece și agresivă, reprezentată de blocurile comuniste care înconjoară și amenință. Textul scris de Radu Afrim ne conduce într-o casă transilvăneană din 1983-1984, unde două surori - Ida și Etelka Both - pictează după cărți poștale, încercând să reproducă un alt peisaj, o altă realitate decât cea în care trăiesc. Casa lor este plină de tablouri naive, de reproduceri, de obiecte din alte timpuri, dar și de sărăcie și frig. În jurul lor gravitează o serie de personaje pitorești: Cornel, pădurarul cu Dacia mereu gata să aducă lemne, Csongor, tânărul cu idei de afaceri mărunte și dubioase, Rachel și Benjamin, un cuplu penticostal, Pythia, clarvăzătoarea, Zsofi, fata ginecologului, până la Misi, orfanul prin ai cărui ochi și memorie ne este dezvăluit spectacolul. Această galerie de figuri creează o frescă a micii comunități transilvănene din deceniului opt prinsă între lipsuri, absurd și melancolie.
Radu Afrim știe să prindă dubla tensiune între frig și căldură, între prezentul degradant și nostalgia după o viață mai frumoasă, iar spectacolul se naște din aceste antiteze. Astfel, publicul primește un flux de amintiri, povești, replici care se frâng și se leagă, izbucniri de râs urmate de tăceri grele. E un spectacol-respirație, care se dilată și se contractă precum un plămân. Textul este presărat cu glume absurde, observații sarcastice și confesiuni care îi conferă o unitate emoțională: senzația că viața nu este altceva decât o încercare de supraviețuire decorată cu mici iluzii estetice. Surorile pictează pentru a se salva de frig și de dezolarea din jur, dar picturile lor nu sunt originale, ci copii. Așa cum și viețile lor sunt copii palide ale unor existențe mai bogate, trăite în altă parte, de alții.
Regizorul are un talent unic de a construi spectacole care sunt în același timp intime și ample, personale și universale. În Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri el nu se rezumă la o reconstituire realistă a vieții comuniste, ci o transformă într-un poem scenic. Afrim nu spune o poveste clasică, ci reconstituie o atmosferă, un climat emoțional. De aceea, privitorul are senzația că asistă la o reconstituire a unei amintiri, nu la o simplă ficțiune. Fragmentele de dialog se leagă cu inserții poetice, amintiri, monologuri, ironii, iar ritmul alternează între explozie comică și melancolie mută. Spectacolul pulsează ca o inimă care bate când prea repede, când prea încet.
Surorile Ida și Etelka sunt două fețe ale aceleiași disperări. Una ironică, alta impulsivă, dar ambele fragile. Le vezi certându-se pentru un tablou, pentru o butelie, o sticlă de Tokaj, amintindu-și iubiri ratate, visând la o tinerețe de care parcă nu s-au bucurat niciodată. În interpretarea lui Katalin Berekméri și Erzsébet B. Fülöp, cele două nu devin caricaturi, ci personaje cu carne vie, recognoscibile. Ești tentat să râzi de ele, dar râsul se transformă în compasiune, pentru că în fiecare dintre surori pulsează aceeași nevoie: să facă din artă un refugiu, chiar dacă arta lor e departe de a fi originală.
Apoi e Karola, mama bătrână interpretată (în travesti) de Csaba László, care visează colorat și se plimbă prin Tirol, în vis, cu împărăteasa Sisi. În realitate e imobilizată între perne, dar în mintea ei e campioană olimpică. Ea aduce o dimensiune comică, dar și un fel de tandrețe amară: toată lumea ei e construită printre rânduri, în spațiul dintre realitate și ficțiune.
În jurul acestor figuri feminine gravitează ceilalți: pădurarul Cornel, aducător de lemne și, simbolic, de căldură; Csongor, cu schemele lui de afaceri mărunte; cuplul penticostal Benjamin și Rachel, adepți mai degrabă ai lui Bacchus; Pythia clarvăzătoarea, Zsofi, Adam, Rocco. Toți aceștia vin și pleacă, intră în casă și ies, dar centrul rămâne mereu feminin: o mamă, două surori și picturile lor - artă la mâna a treia.
Scenografia semnată de Anna Kupás construiește inteligent o casă în care fiecare obiect respiră. Pereții sunt încărcați de tablouri - peisaje și naturi statice. Într-un colț, un șevalet. În alt colț, altul. Lângă pat o sobă de teracotă în care poate fi ascunsă o sticlă de Tokaj. Și o fereastră uriașă. Dincolo de geam se înalță blocurile, cenușii, impersonale, gata să înghită casa. Această fereastră devine una dintre cele mai puternice metafore vizuale ale spectacolului. Prin ea intră frigul. Prin ea se vede cum "afara" înghite încet "înăuntrul".
Costumele (Orsolya Moldován), video-designul (Samu Trucza) și light-designul (Radu Afrim și Istvan Adam) completează atmosfera amplificând senzația de amestec între vis și realitate. Afrim folosește aceste detalii nu doar pentru a impresiona vizual, ci și pentru a sublinia fragilitatea spațiului: nimic nu e stabil, totul se poate destrăma.
Coregrafia (Blanche Macaveiu) se strecoară discret în mișcările personajelor, transformând gesturile cotidiene - mersul cu o butelie, aruncarea unui tablou pe fereastră, băutul vinului Tokaj - în momente aproape ritualice.
Actorii din compania Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu-Mureș își asumă rolurile cu o naturalețe dezarmantă. Nu joacă personaje mari, ci fragmente de existențe. Katalin Berekméri și Erzsébet B. Fülöp duc dialogurile dintre surori într-un registru care trece de la sarcasm la tandrețe fără avertisment. Una este impulsivă, vulnerabilă, plină de izbucniri și nostalgii, în timp ce cealaltă are o ironie rece, un fel de luciditate amară care taie aerul încărcat. Împreună construiesc portretul unei feminități duble: una care se zbate și una care privește de sus propriul eșec. Publicul le crede pentru că nu se prezintă ca eroine, ci ca femei obosite, dar care ascund încă multă vitalitate.
În jurul lor, ceilalți actori adaugă tonuri complementare. Cornel interpretat de Gabor Viola este un bărbat simplu dar necesar. Este pădurarul care aduce lemne. El este metafora căldurii salvatoare. Csongor al lui Laszlo Zsolt Bartha aduce un umor de mahala însoțit de perversitate. El este imaginea oportunistului mic, care transformă orice lipsă în prilej de afacere. Nora Szabadi și Botond Kovacs construiesc un cuplu religios ridicol. Fiecare personaj aduce un fragment dintr-o lume de provincie unde absurdul se amestecă cu disperarea. Restul personajelor secundare - Erika, Pythia, Zsofi, Adam, Rocco - întregesc mozaicul unei comunități provinciale, iar Misi, interpretat de Laszlo Rozsa, e mai mult decât un personaj. E un narator fantomatic. E liantul spectacolului. El nu are un rol activ, ci mai degrabă contemplativ, dar tocmai această prezență relativ tăcută, de martor, face ca întreaga poveste să capete dimensiunea unei amintiri reconstituite. El ne vorbește dintr-un viitor fără peisaj, dintr-un timp în care tablourile au fost furate de copiii din blocuri, iar casa a dispărut sub acțiunile dinozaurului metalic cu gură uriașă.
Ceea ce fascinează în spectacol este amplitudinea emoțională. Afrim orchestrează spectacolul ca pe o simfonie de contraste. Spectatorul este trecut de la frigul unei replici crude la căldura unui moment de tandrețe, de la râsul absurd la lacrima inevitabilă. Nu există o linie constantă, ci un joc continuu între contraste. Râzi cu poftă, iar în clipa următoare simți o apăsare greu de definit. Este o experiență de tip râsu'-plânsu', dar rafinată și care nu este ușor de obținut. Această pendulare între comedie și dramă nu e întâmplătoare: ea reproduce chiar viața oamenilor care au trăit acei ani. Supraviețuirea presupunea umor, dar și resemnare. Peste toate plutește senzația de iarnă interminabilă: frigul din casă, frigul din lume. Și tocmai în acest frig, personajele găsesc puterea să inventeze o căldură artificială, prin artă, prin minciuni și povești.
În această dinamică, Afrim nu își propune să ofere soluții sau explicații, ci să arate complexitatea existenței: supraviețuirea într-un oraș mic, dragostea ratată, amintirile falsificate, nostalgia după locuri în care nu ai fost niciodată. Spectacolul este despre iluzii și despre felul în care ele ne țin în viață, chiar dacă sunt copii, reproduceri, tablouri naive.
Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri nu e un spectacol despre comunism, ci o meditație asupra memoriei și identității și despre felul în care oamenii se agață de iluzii ca să nu se prăbușească. Spectacolul vorbește despre cum reținem imagini, cum le transfigurăm, cum construim refugii imaginare din ruine. Afrim pare să spună că nu originalitatea contează, ci capacitatea de a crea un spațiu alternativ și de a supraviețui prin reprezentare. Arta, chiar și imperfectă, chiar și derivată, rămâne singura armă împotriva frigului și a dispariției. Misi, revenit după ani, descoperă că nu a mai rămas nimic dar în amintirea lui, casa trăiește. La fel și în amintirea noastră, mult după ce ieșim din sală.
Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri este un spectacol dens, fragil și tulburător care nu poate fi povestit pe scurt. Trebuie trăit. El nu îți oferă o poveste, ci o experiență. Radu Afrim reușește să construiască un spațiu unde frigul și căldura alternează, unde râsul și plânsul se amestecă, unde absurdul și nostalgia dansează împreună. Scenografia plină de detalii, interpretările actorilor, ritmul care oscilează între comedie și dramă, toate contribuie la o experiență teatrală completă. În final, rămâne senzația unei case care nu mai există, dar care continuă să trăiască în fiecare dintre noi - o casă dintre blocuri, o casă dintre amintiri, o casă dintre iluzii. Și poate acesta e cel mai mare merit al spectacolului: că transformă o poveste locală, mică, într-un eseu universal despre supraviețuire, memorie și fragilitatea adăposturilor noastre interioare.
(foto: Sandor Bereczky)