Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri, de la Tompa Miklós Társulat - Marosvásárhelyi Nemzeti Színház - Compania Tompa Miklós a Teatrului Național Târgu-Mureș, această formidabilă experiență teatrală, făurită de Radu Afrim, în calitate de dramaturg, regizor, creator de univers sonor și light designer (alături de Ádám István), s-a cuibărit în mine treptat, pe parcursul celor patru ore, și acolo va rămâne, precum culoarea fructelor de pădure din pliculețul cu ceai, aproape topit în cana cu apă fiartă, dizolvând barierele lingvistice și oboseala ochilor care încercau să absoarbă fiecare detaliu din text, alături de orice grimasă a actorilor.
Am intrat într-o casă ce își aștepta sfârșitul, înconjurată de blocuri comuniste, cu pereții plini de tablouri copiate de surorile Both: Etelka și Ida, artiste amatoare. Am trăit acolo, printre ursuleții cu aspect de vidre din peisaje, începând cu iarna anului 1983 până în primăvara anului 1984, având senzația permanentă că dacă aș rămâne, în realitate, pentru câteva luni acolo, nu aș simți vreo neregulă, așa cum, în cele patru ore, nu am conștientizat trecerea timpului sau valurile de aer rece care își făceau loc pe sub ușile laterale, căci "era frig în casa lor, însă în lumea lor era cald." Iar eu despre acea lume toropitoare și răpitoare vorbesc, în care salata orientală, consumată regulat, cu siguranță nu mi-ar fi displăcut, nici zgomotul copiilor din fața blocului sau vocea pițigăiată a bătrânei și neliniștitei Karola, pentru că altceva conta cu adevărat. Dar ca acea salată să poată fi gătită, e nevoie, în primul rând, de o masă pe care să stea tocătorul și cartofii, iar masa cere, obligatoriu, o casă. Casa firește că exista, dar fără Anna Kupás nu ar fi fost în forma actuală. Am admirat unul dintre cele mai desăvârșite decoruri, în completă concordanță cu lumea lor, contrastând cu realitatea claustrofobică a blocurilor în cincizeci de nuanțe de gri. Cercul perfecțiunii, din punct de vedere estetic, a fost închis de Moldován Orsolya, designerul costumelor, atât de natural integrate în decor.
E un exercițiu complicat acela al găsirii cuvintelor potrivite pentru a exprima admirația și, totodată, recunoștința profundă, atunci când vine vorba de paisprezece actori fabuloși, complecși, fiecare ideal în rolul său; actori care te-au făcut să râzi și să te întristezi așa cum nu ai mai făcut-o niciodată, până în acel moment, la teatru, crezând că nu se poate. Și totuși!
Bătrâna Both Karola, mama surorilor, cu o imaginație fâșneață, caracteristică, devine demnă de îndrăgit, chiar și atunci când îi vorbește pe alții de rău și înjură, cu toate poveștile ei fericite, fie despre bărbații care au iubit-o, unul dintre ei fiind Soós Kazmer (Varga Balázs), soldatul austro-ungar cu care, în final, decide să își trăiască eternitatea, fie despre buna ei prietenă, prințesa Sisi, ori mai puțin încântătoare, precum cele despre bărbatul ei, "dihorul Ardealului", sau despre prietena sa din copilărie, Noémi Moskowitz, cu care nu a putut deveni soră de sânge din cauza originilor etnice ale acesteia. În acest rol, László Csaba creează cu mare măiestrie o bătrână autentică, cea mai convingătoare pe care am văzut-o, până acum, în teatru.
Both Etelka, sora mai mică a Idei, îndeplinește toate "calitățile" pe care o artistă autentică trebuie să le aibă, așa cum este percepută una de către societate: alcoolică, chinuită, necăsătorită și, în general, cu o viață care pare să nu mai aibă nici măcar o speranță în afară de aceea că, într-o bună zi, se va stinge. Accesul de furie, transformat, apoi, într-unul de isterie, dintr-un moment care ar fi trebuit să fie solemn, exprimă cel mai bine drama acestei femei și unul dintre motivele degradării sale sufletești: lipsa unei mame disponibile din punct de vedere emoțional, care să-și pună propriile fiice înaintea bărbaților trecători. Berekméri Katalin m-a purtat alături de ea pe parcursul întregului spectacol, determinându-mă să accesez toate căile prin care personajul ei putea fi înțeles în profunzime, descoperind, în această călătorie printre tablouri, un început de artistă vizionară, care încearcă o transpunere a prezentului crud pe o planșă, astfel vindecând niște răni profunde.
Both Ida, sora mai mare a lui Etelka, bifează, inițial, aproape în integralitate condițiile ignorante care îl fac pe un om mai mult sau mai puțin artist. La fel ca sora ei, aceasta răbufnește și își condamnă mama, strigând către ea: "Fetele tale au naufragiat demult, lovite de o stâncă tăioasă care ești tu, mama!" Totuși, destinul ei se schimbă odată cu apariția lui Cornel Paranciuc, pădurarul de la Ocolul Silvic care o cere de soție, modificând, astfel, ceva din echilibrul casei. Fülöp Erzsébet construiește un personaj discret, seducător, cu un substrat trist și un șarm propriu, completându-se perfect cu modul în care Gabor Viola și l-a proiectat pe al său.
Misi, tânărul de la casa de copii care își petrece timpul în mijlocul familie Both, este o apariție discretă, aparent timidă, evoluând pe parcurs, impunându-și o misiune pe cât de frumoasă, pe atât de complicată, și anume aceea de a le asigura posteritatea sufletelor ce au trăit în acea casă, pornind de la scrisorile de dragoste primite, în tinerețe, de bătrâna Karola. Acesta își dezvăluie latura matură și masculină odată cu apariția tinerei Kónya Zsófi, fiica ginecologului, care visează să devină, într-o bună zi, artistă, avându-le, acum, ca modele, pe surorile Both. László Rózsa și Szabó Fruzsina au adus o gură de aer proaspăt și de optimism necesar simțit, chiar dacă nedeclarat.
Horgos Csongor (Laszlo Zsolt), un tip care învârte mici afaceri, a reprezentat cu acuratețe chipul bărbatului descurcăreț și cu propuneri bătătoare la ochi, într-o perioadă brăzdată de cenzură, fiind haios în libidinoșenia sa, provenită dintr-o combinație inegală de disperare cu obsesie.
În celelalte roluri, au fost absolut minunați: Nagy Dorottya - Pataki Pythia, o amică clarvăzătoare, Nóra Szabadi - Kerekes Ráhel, o femeie penticostală, Botond Kovàcs - Kerekes Benjámin, soțul ei, Fülöp Bea - Csepel Erika - colega de clasă a lui Etelka, vânzătoare la magazinul de vopsele, Csíki Szabolcs - Karácsonyi Rocco - un băiat conceput pe 23 august, în ziua eliberării de sub jugul fascist și Csiki Roland Adam, un copil bârfitor.
Poate că în timp nu voi mai ști dacă Ida a tăiat, mai întâi, ceapa sau cartoful, dar, cu siguranță, imaginea și vocea lui Erzsébet Fülöp rostind următorul fragment, cu lacrimi în ochi, pe marginea geamului, mi le voi aminti întotdeauna: "Nu ne lua visele. Lasă-ne să le visăm și fă în așa fel încât ele să rămână cât mai mult timp în preajma noastră. Noi nu ți-am cerut niciodată ca visele noastre să devină realitate. Știm că realitatea nu e altceva decât visul cuiva mult mai talentat la visat decât noi. Visul cuiva care a avut curajul și șansa să viseze înaintea tuturor. Nu ne lua visele, încă, pentru că atunci când ni le-ai dat, nu ne-ai lăsat să înțelegem că noi locuim cu chirie în visele astea."
În final, cred că toți cei care am avut șansa să ne transformăm, măcar puțin, între pereții casei Both, trebuie să-i mulțumim doamnei Elvira Făgărășan că a existat, că a pictat, că le-a dăruit și altora din cunoașterea ei și că, într-o zi trecută, cu o vorbă, un tablou sau o mișcare largă, a inspirat un copil într-atât încât el a crescut și ne-a dăruit nouă acest spectacol.
(foto: Sandor Bereczky)