Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri de la Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania Tompa Miklós, este unul dintre cele patru spectacole realizate în stagiunea 2024-2025 de Radu Afrim (celelalte trei fiind Zi de bucurie, cu premiera în 5 decembrie 2024 la Teatrul Național Iași, Teatro Lucido la malul infinitului, cu premiera în 5 aprilie 2025 la Teatrul de Stat Constanța, respectiv Ultima vară de pace, în avanpremieră pe 19 iunie 2025 la Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe).
Decorul Annei Kupás construiește o lume-muzeu, o ultimă casă sugrumată de vremuri, dar încăpățânându-se cumva să respire prin pereții alungiți, fără tavan, înțesați până sus de tablouri cu natură moartă, și totuși plină de culoare. O casă care mie îmi amintește de copilăria sufocantă, când, stârcită de menghina adulților înghesuiți la cozile comuniste, mă ridicam pe vârfuri și întindeam nasul cât puteam de sus, să trag mult aer în piept. Îmi imaginam pentru niște clipe că mă cațăr pe ziduri din oameni și mă alungesc până la fărâma de cer albastru, singurul petic patetic, dar colorat pe care-l puteam vedea în acea lume gri: albastru ultramarin, ocru galben, sienna arsă.
Afrim invadează, cu grație și delicatețe, intimitatea acelei memorii colective, în care mulți încă păstrăm undeva, în vreun pod cu scrisori și ilustrate din orașul copilăriei, vreo casă încăpățânată, cu aer aristocrat, uitată un timp printre betoanele unor șantiere comuniste, în care au locuit personaje excentrice, coborâte parcă dintr-o trăsură boemă a istoriei într-un concret înghețat, înnegrit de plaga unor vremuri stricate. Recursul la memorie devine în viziunea afrimiană un spectacol atât de necesar, o comedie dramatică din care lipsește total tragismul, așa cum numai amintirile pot plămădi cu amestec de umor nostalgic și metaforică profunzime.
Patru ore intense care dau viață unei lumi fascinante: Asta e ziua în care mi-am amintit. Totul. Sau aproape totul, deschide povestitorul ușa albă cu vitralii colorate a Ház a blokkok között / Casei dintre blocuri.
Trei paliere ale istoriei mari se intersectează acronic în acest punct. Primul palier îl reprezintă Misi (interpretat cu sensibilitate de László Rózsa), un tânăr pentru care trecutul ține loc de familie. El este un alter-ego al lui Afrim, un povestaș pentru care mirosul tubului de vopsea albastru ultramarin funcționează ca gustul madlenei lui Proust, declanșându-i fluxul memoriei involuntare. Misi este depozitarul memoriei acelui loc & timp, ce recuperează și aduce în prim-planul prezentului din 2025 o felie înghețată din istoria reală a anilor 1983-1984, pe jumătate incredibil de proaspătă și plină de culoare, pe jumătate stricată, aidoma portocalei mucegăite de sub patul bătrânei Both.
Prin urmare, al doilea palier este acea iarnă-primăvară din '83-'84 din casa surorilor Both, pictorițele Ida (Erzsébet Fülöp) și Etelka (Katalin Berekméri). Ele sunt fiicele care nu moștenesc niciun strop din imaginația maternă, dar studiază atent sub lupă și se pricep să reproducă, în replici colorate, natura moartă din ilustrațiile vremurilor vechi. Casa strâmtă cu pereți alungiți este înțesată de tablourile lor lipsite de oameni. Dintr-un cu totul alt tablou ajunge să fie însă fereastra albă, uriașă prin care, în loc de verdele grădinii de altă dată, se văd acum înghesuite, sufocante, blocurile comuniste. Pervazul acelei ferestre devine uneori pentru personaje o scenă de strigat vulnerabilități, tristeți, sufocări.
Ida: nu ne lua visele, lasă-ne să le visăm și fă în așa fel încât ele să rămână cât mai mult timp în preajma noastră. Noi nu ți-am cerut niciodată ca visele noastre să devină realitate. Știm că realitatea nu e altceva decât visul cuiva mult mai talentat la vise decât noi. Visul cuiva care a avut curajul și șansa să viseze înaintea tuturor. Nu ne lua visele încă, pentru că, atunci când ni le-ai dat, nu ne-ai lăsat să înțelegem că noi locuim cu chirie în visele astea. Eu, sora mea, mama, orfanul ăsta ne-am obișnuit cu gândul că suntem proprietarii viselor noastre. Și dacă tot trebuie într-o zi să părăsim visele noastre, măcar s-o facem pe rând. Dacă o să iei prima data visele mamei, o luăm în visele noastre. Pentru că noi oricum n-am fi avut loc în visele ei. Apoi ia-mi mie visele și mă voi muta în visele surorii mele. Împreună cu mama. Când va trebui să-i iei și surorii mele visele, ne vom muta toate trei în visele lui Misi. Copilul ăsta adus de ape. Și vom rămâne în visele lui mult timp. Ceva îmi spune că lui nu-i vei lua visele niciodată.
Locatarele casei, Ida și Etelka, sunt două foarte bătrâne domnișoare, două femei triste, dar cu simțul umorului. Fie că-și petrec zilele în fața șevaletului sau își pitesc una de cealaltă vinul de Tokaj în soba imperială verde smarald, pentru care nu mai au de mult lemne, fie că reușesc să facă rost pe sub mână de ocru galben, sienna arsă ori de butelie, ambele se luptă de fapt cu menghina vremurilor, încercând să reziste cumva. Întocmai precum casa lor, rămasă stingheră între blocuri ca o ultimă redută de normalitate care se încăpățânează să rămână totuși, veritabilă natură statică, în picioare.
Al treilea palier al istoriei este chiar spiritul acestei case. Se simte în detalii: mobilierul vechi, serviciul de cafea din ceramică Herend de la 1875, pictat manual, soba rece, vieneză, cu basorelief, iar lângă sobă, un pat imperial odihnind sub o nișă. Acolo apare la un moment dat, coborât din amintirile tinereții aventuroase a Karolei ori întrupat de povestașul Misi din scrisorile de dragoste găsite în pod, un soldat austro-ungar, Soós Kázmér (Balázs Varga), vioi și tânăr, deși mort de mult pe front. Pe acest palier, Kázmér de kașmir și Karola de koral interpretează povestea fascinantă de iubire dintre o inimă neliniștită și spiritul ei. În acel pat, Karola Both (ce rol excepțional interpretat în travesti de Csaba László!) persistă ca o inimă (încă) vie a vremurilor boeme: o mamă nonagenară construită ca identitate-reper, în al cărei trecut stă înghesuită, contorsionată, o fantastic de bogată istorie real-fabulatorie.
Karola: ... în visul meu colorat eram la schiuri. Era ceva... olimpiada de iarnă. Eu eram favorita la podium. Reprezentam Guineea Bissau. (...) Trăgeam o țigară pe vârful muntelui, începea să se însereze și când mă uit în stânga, pe cine văd eu pe o stâncă? Pe Sissi. Nu mă întrebi care Sissi?
Etelka: Care Sissi?
Karola:... care Sissi, care Sissi! Împărăteasa Austriei. Eu altă prietenă cu nume Sissi n-am!
Personajele afrimiene descoperă și totodată acoperă pe scenă toate cele 50 de nuanțe de gri ale unui tablou în care memoria a colorizat și în același timp a colonizat metaforic un spațiu ideal, un exercițiu de încăpățânare rezistând printre atâtea block-uri.
Ida este sora cea mare. Care trebuie să fie dură, căci vremurile putrede și înghețul comunist o obligă să fie puternică asemeni unui bărbat, dar mai ales în lipsa lui. Dorința ei de a îl cuceri pe Cornel Paranciuc (Gábor Viola), pădurarul de la ocolul silvic, pentru un sac de lemne în plină iarnă e la fel de patetică, metaforic vorbind, ca salata orientală, țintă a ironiei gastronomice și singurul fel de mâncare din casa Both, pe care Ida o "gătește" de fiecare dată doar din cartofi.
Ironia și limbajul neșlefuit aici au valențe dramatice.
Ida: Poate ne-au băgat microfoane în cur.
Etelka: Ai vrea tu să fim așa importante.
Etelka e femeia dracului. Dar în identitatea ei s-au strâns toate vulnerabilitățile casei. Ocolul portocalei (mucegăite, adaug eu) în 80 de zile este și în cazul ei doar un mod de a disimula, fiindcă nici ea nu-și găsește locul dincolo de șevalet, de ironie și de vinul de Tokaj: mama, mâine poți invita toată armata austro-ungară să-mi bea vinul. Deseară umplem toate sticlele din casă cu apa de la robinet și așteptăm să se întâmple minunea. Va putea femeia dracului să preschimbe vinul în apă? Cel mai bine i se vede fragilitatea în final, în încercarea ratată de suicid. Rochia roșie (designer de costume: Orsolya Moldován) e parte din recuzita gestului teatral de a se arunca de pe pod, în apa încă înghețată din primăvara care parcă nu mai vine. Karácsony Rocco (Szabolcs Csíki), băiatul conceput pe 23 august, o salvează la timp din apă, dar timpul oricum nu-i mai e nimănui favorabil. Doar memoria recuperatoare a lui Misi mai poate reface puzzle-ul identitar al locatarelor casei dintre blocuri.
Pythia Pataki (Dorottya Nagy) e mai mult decât o clarvăzătoare nelipsită din casă. Identitatea ei de oracol patetic ce poate profeți doar prezentul viitorului nostru (din 2025), nu și viitorul prezentului ei, confirmă spiritul ludic afrimian care pictează în același tablou natură moartă cu metaforă și ironie. Bostan și dovleac, deci. Peste 4 decenii, oamenii vor uita de bălțile din găurile apărute în asfaltul comunismului. Își vor aminti doar frumusețea stelelor oglindite în ele. Vor zice: era mai frumos atunci...
Iar Karola confirmă sfârșitul profeției. Nu acel atunci, ci frumusețea pe care doar noi știm să o pictăm oricând peste viețile noastre. Ea este cea care nu-și locuiește de fapt bătrânețea muzeificată, ci o altă vârstă, colosală, perpetuă, redimensionată: un imaginarium. Faptul că o nonagenară își revede corespondența erotică prin intermediul unui biograf personal, Misi, copilul orfelin care-și găsește astfel rostul, casa și identitatea, creează un sens inedit și copleșitor acestei construcții afrimiene. Așa încât nici moartea nu se mai contaminează de sensuri tragice. Prin fereastra deschisă din spatele sicriului nu se mai văd acum blocurile sufocante, ci o navă cu pânze (aceeași din tabloul suspendat în nișa de deasupra patului), călătorind pe mare. Light designul semnat de Radu Afrim și István Ádám face ca nava să plutească, să pătrundă parcă, masivă, elegantă, prin spațiul ferestrei în cameră, înaintând cu mișcări lente spre masa pe care pare că poposește într-un sfârșit. Nu poți să nu sesizezi asemănarea dintre corpul negru al navei cu pânze și forma romboidală a sicriului Karolei. Acel sicriul negru are un ornament alb de dantelă fină, iar la picioarele Karolei zornăie, poate nu neapărat cu conotații ironice, ceștile pictate manual din serviciul de cafea, ceramică Herend de la 1875. O lume plină, longevivă și boemă ca viața Karolei nu pleacă fără simbolurile definitorii. Dar mai ales nu pleacă fără iubire. Iar Misi are grijă să-i imagineze Karolei un sfârșit pe măsură - la brațul iubitului ei soldat, Kázmér de kașmir și Karola de koral pornesc într-o ultimă călătorie: Știi ceva? Hai să mergem la mare. N-am văzut niciodată marea. Și apoi mai vedem. Dacă nu cădem de acord, dăm cu banul.
Karoline: Ce viată frumoasă aș fi trăit eu cu tine.
Kazmer: Avem tot timpul înainte.
Karoline: Știu, dar parcă nu e același lucru...
Spectacolul transcrie cu duioșie, în tăieturi atente, o istorie coaptă cu siguranță de mult în memoria imaginativă a lui Radu Afrim. Textul scris de regizor se vrea mai mult decât dramaturgie sau dramatizare, anume o dramedie (denumită astfel chiar de autor), un soi de confesiune în cheie ironic-nostalgică, ce nuanțează într-un stil de acum inconfundabil, pictural, sensibilitatea unei lumi azi dispărute, pentru care cineva trebuie totuși să depună mărturie.
Acesta este tabloul pe care ni-l propune textul afrimian prin lentila poetică a Casei dintre blocuri. O viziune autobiografică, desigur, venind dintr-un Beclean natal, din imaginea persistentă, epifanică a acelei prime profesoare de desen, Elvira Făgărășan (de care amintește adesea în interviuri), un personaj-artefact, produs al unei memorii necreditabile. Ei îi dedică în final acest spectacol. Dar și o viziune puternic amprentată de realism și presărată cu ironie fină și umor antrenant (se râde mult, vorba Karolei: uneori merită să plângem doar pentru zâmbetul de după), prin care spectacolul recompune din replici, personaje și tablouri replicate, multiplicate, o lume ce refuză să dispară.
(foto: Sandor Bereczky)