Cred că Radu Afrim a cam încetat să facă teatru (asta dacă a făcut, de fapt, vreodată). De aceea simt o contradicție atunci când zic că merg la un spectacol de Afrim... nu e chiar așa. Pot mai curând să zic că mă duc la o experiență de manifestare ontologică a unei dimensiuni inventate - că mă duc să trăiesc o realitate cât se poate de adevărată, care va face ca realitatea mea să devină alternativă și să mă întreb.... încotro mă îndrept acum? ce fac? ce să iubesc acum? cât de singură sunt? există frumusețe în lume! dar cum va rezista ea? dar în mine există această frumusețe?
Senzația pe care o am după spectacolele lui e că am terminat de citit o carte care mi-a marcat ființa. Fiindcă teatrul, de obicei, nu îmi schimbă coordonatele temporale sau fizice - Afrim schimbă.
Cum face? se tot întreabă spectatorii.
Dacă ați ști, ați face voi. Mai bine să nu mai întrebăm nimic și să ne rugăm să mai facă el.
În Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri (text scris integral de Afrim - o poezie narativă, o poveste lirică, o dramedy fantastică, nici dramaturgie, nici pastel, nici analiză psihologică, nici filosofie - poate că un portativ al unei simfonii sublime scrisă cu litere de foc în loc de note) locuiesc patru destine.
Bătrâna Karola (care a fost o femeie iubită, prietenă bună a prințesei Sisi, și care are o imaginație atât de bogată, c-ar putea picta numai cu vorba, dar cum să faci bani din asta?) a fost căsătorită cu dihorul Ardealului. Rezultatul? Două fiice - artistele orașului - Etelka (femeia dracului, un suflet chinuit, alcoolizat, roșu întunecat, o revoluționară, o Ioana d'Arc prăfuită) și Ida (caracter puternic ascunzând o fragilitate cu noblețe cosmică, suflet albastru ca Janis Joplin, o romantică ce-și dă voie să mai spere).
Alături de ele se află un copil de țâță (în termeni erotici) - un tânăr orfan bizar: Misi - scriitorul care le va asigura acestor femei veșnicia, un fel de prinț Mîșkin, un înger, un leu care vorbește limba căprioarelor.
În casa aceasta veche își fac apariția tot felul de personaje: Horgos Csongor, un tip agitat și pervers care le propune fetelor o mică afacere cu filme, și care pare că duce în spate o mare neputință, Pythia Pataki, prietena lor care vine foarte des în vizită și care este clarvăzătoare - întoarce capul în urmă și hop! viitorul după ea - povestește cum vor veni vremuri în care oamenii vor putea vota liber, iar politicienii vor fi unul și unul.
Fetele tale au naufragiat demult lovite de o stâncă tăioasă care ești tu, mama!!! strigă Ida printre lacrimile fără rimel chiar în clipa în care intră Cornel pe ușă, cu lemne pentru foc și un brăduț de decembrie. Cornel Paranciuc, acest pe jumătate Astrov, schimbă cursul obișnuit al vieții când își declară, în sfârșit, dragostea.
Povestea pare că nu duce undeva, ci că plutește deasupra publicului așa cum plutește fantasma soldatului din Al Doilea Război Mondial, Kazmer, prima și marea dragoste a bătrânei Karola, și totuși, în patru ore care nu se simt, se petrec atât de multe lucruri, încât ai impresia că actorii au împodobit cu mărgăritare sinapsele creierului tău. Iar finalitatea e zguduitoare.
În patru ore afrimiene cu această trupă absolut excepțională de la Târgu Mureș (Teatrul Național din Târgu-Mureș - compania Tompa Miklós), râzi mult, mult de tot... căci tristețea comunismului, singurătatea oamenilor, confuzia în care se scald, nebunia lor, vor fi luminate de câte un vis, de câte o clipă de luciditate, de câte o senzație delicată așa cum tabloului acestei case plină de tablouri i se adaugă o floare foarte, foarte frumoasă odată cu apariția fiicei ginecologului, Konya Zsofi, care vrea să învețe să picteze, să ia lecții de la artistele orașului.
În a doua parte apar și femeia penticostală cu soțul ei, vânzătoarea insomniacă, un băiat conceput pe 23 august, ziua eliberării de sub jugul fascist, Adam, un copil bârfitor. Ei adaugă întregului peisaj o pată de personalitate care te face să te întrebi dacă e cineva normal în orașul ăla. Apoi te întrebi dacă e cineva normal pe lume, în general.
Când nivelul discuției ajunge mai jos de buric e semn că trebuie să mă retrag. spune tanti Pythia, se ridică să plece, dar chiar atunci se ia curentul. Pauza de două ore - cartierul în beznă - moment de vis - țigări aprinse la geam - lumânări care pâlpâie ca sufletele acestor oameni vii, vii de tot!
Nu pot să spun decât că actorii sunt niște actori superiori, neobișnuiți. Fiindcă am avut norocul să-l cunosc pe Radu în intimitatea repetițiilor (atunci când a lucrat la Constanța), îmi permit să afirm că eu cred că trupa a potențat geniul creativ - că sensibilitatea molipsitoare a scrierii și profunzimea cu care își imaginează scenele într-o scenografie extraordinară au putut fi libere prin creierul lui datorită acestor actori fabuloși, naturali, inteligenți, fermecători și fragili.
Ca actriță, sunt invidioasă și încărcată energetic. Am plecat inspirată. Am o admirație colosală pentru Berekméri Katalin (Etelka), pentru felul în care îmblânzește durerea și își exprimă furia cu o tehnică pe care sper să o am și eu cândva, ca apoi să se vulnerabilizeze autentic atât de frumos încât să lovească direct în piept o sală plină, ce stă cu respirația tăiată.
Pentru Fülöp Erzsébet (Ida) și felul în care respiră, se mișcă, frazează, privește, cu atâta farmec năucitor, ca argintul viu, pentru că e în stare să schimbe stări ale sufletului ei în fracțiuni de secundă, vrăjind audiența prin talentul exploziv, senzual.
Pentru László Rózsa (Misi) care susține nivelul alături de aceste mari actrițe, chemând spectatorul în povestea lui, protejându-l cu aripile sale invizibile și sfințind fiecare replică, chiar și atunci când ajunge să devină violent.
Pentru László Csaba (Karola) - cea mai credibilă bătrână pe care am văzut-o vreodată, care a înțeles patima unei femei, care joacă atât de bine, cu atâta umor și grație, fără să fie vreodată vulgar, nici chiar atunci când scuipă o înjurătură sau o răutate acidă la adresa cuiva.
Pentru dragii mei prieteni: Gabor Viola (despre care știam deja că e un actor valoros, carismatic și deștept și de care m-am îndrăgostit iar în Cornel Paranciuc) și Varga Balázs (care a făcut cinste până în pânzele albe unui personaj non-viu, Kazmer, un spirit neobosit al unui romantic loial care își așteaptă iubita în purgatoriul infinit - și sper că vor zbura spre mare!).
Pentru toată trupa am un mare respect.
Voi mai veni o dată la Ház a blokkok között / Casa dintre blocuri. Și de câte ori voi putea.
Vreau să retrăiesc alături de actori în universul lui Radu Afrim.
(foto: Sandor Bereczky)