Radu Afrim orchestrează o distribuție amplă ca pe un cor în care fiecare voce iese și se retrage, fără ca vreodată muzica de ansamblu să se piardă. Ceea ce rezultă nu este un simplu spectacol, ci un organism viu, cu o densitate de momente care nu-ți permit să respiri în tihnă, dar nici nu te strivesc.
Textul lui Lygre, grav și paradoxal, vorbește despre moarte, pierdere, singurătate și imposibilitatea de a ne proteja unii pe alții. Dar Afrim îl scaldă în lumină. Nu pentru a atenua durerea, ci pentru a o face vizibilă în forma ei fragilă, vulnerabilă, uneori chiar tandră. În spectacol, memoria are chipuri și voci, iar muzica devine nu doar acompaniament, ci o punte între lumi.
Scenografia (Anna Kupás) - în cheia deja recognoscibilă a universului afrimian, în care minimalismul obiectelor se întâlnește cu delirul vizual - funcționează ca un spațiu de trecere. Nimic nu e stabil, totul e precar, ca și corpurile actorilor, suspendate între tandrețe și violență, între joc și confesiune. Decorul nu se impune, ci respiră împreună cu actorii, devine un fel de teritoriu comun al unei comunități fragile.
Meritul major al lui Radu Afrim e că, deși lucrează cu teme apăsătoare, reușește să păstreze spectacolul într-un registru accesibil baleind între disperare și bucurie, între luciditate și reverie. Și nu întâmplător titlul - Zi de bucurie - sună aproape ironic. Dar totuși, ironia se topește repede într-o contemplare blândă: există zile care, chiar în plin dezastru, pot să rămână zile de bucurie doar pentru că cineva ne-a privit, ne-a ascultat sau ne-a cântat.
La final rămâi cu un sentiment greu de formulat: că viața, cu toată precaritatea ei, merită trăită în ciuda inevitabilului. Iar teatrul - pentru trei ore în acest caz - a devenit nu doar o oglindă a durerii, ci și un spațiu în care fragilitatea se poate transforma în forță și în care vulnerabilitatea capătă o frumusețe pe care rareori avem curajul să o numim.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost densitatea spectacolului. Nu există moment mort, nu există clipă de respiro gratuit. Am simțit că sunt purtat de un flux continuu, ca într-un meci în care nu poți clipi, pentru că fiecare secundă poate schimba totul. Din acest ritm se naște tensiunea: între speranță și renunțare, între cuvânt și tăcere, între apropiere și distanță.
Ceea ce am luat cu mine după spectacol nu a fost o concluzie, nici un mesaj, ci o stare. Senzația că bucuria nu e opusul durerii, ci poate să se nască din ea. Că fragilitatea, departe de a fi un defect, este poate singura formă autentică de forță. Și că teatrul, atunci când reușește să atingă acest echilibru, devine mai mult decât o artă: devine un ritual de recunoaștere între oameni care, pentru o clipă, au curajul să se privească fără mască.
(foto: Gavriil Petrea, George Popovici)