- Daaa?
- Dacă vrei pot să te fac să plângi toată viața.
Există spectacole care nu se lasă povestite simplu, care nu pot fi reduse la intrigi sau rezumate, pentru că funcționează ca o țesătură densă de imagini, mirosuri, sunete, temperaturi și stări. Orașul cu fete sărace, regizat de Radu Afrim la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, este unul dintre acestea. Nu doar o adaptare scenică după nuvelele lui Radu Tudoran, ci o poezie a frigului și a feminității, o fereastră deschisă către o lume provincială încremenită în timp, dar extraordinar de vie.
Ajunși în impas, oamenii devin capabili de orice compromis pentru a se salva. Își calcă în picioare valorile, renunță la principii și depășesc barierele morale doar pentru a-și crea iluzia supraviețuirii. Însă ceea ce nu înțeleg este că, odată abătut de la calea dreaptă, e aproape imposibil să mai revii. Te afunzi tot mai adânc într-o lume întunecată, care, în cele din urmă, te devorează. Iar rezultatul este o conștiință pătată și o stimă de sine distrusă. Nuvelele lui Radu Tudoran reflectă cu fidelitate această realitate dură. Ele zugrăvesc un tablou sumbru, în care apar siluetele ponosite ale oamenilor de provincie, disperați să se salveze, dar care, în încercarea lor, nu fac altceva decât să se piardă pe sine.
În Orașul cu fete sărace suntem martorii poveștilor a nouă fete, nouă femei, convinse că pot scăpa de sărăcie prin relațiile cu bărbați dispuși să le ofere daruri, în schimbul propriei demnități. În naivitatea lor, ele continuă să spere că va apărea cineva care le va salva cu adevărat. Frosa, cunoscută ca Mura, este una dintre aceste fete. Toate aceste fete se află sub protecția Mamocicăi, cea de-a zecea femeie la a cărei poveste asistăm.
Spectacolul ne ia de mână încă din primele momente și ne conduce printr-un labirint vizual în care pereții devin vitrine și ușile, portaluri. În colțul din stânga avem un copăcel singuratic, dezgolit în mijlocul unei furtuni de zăpadă, element ce contribuie la tonul melancolic și apăsător al universului scenic. Spațiul imaginat de Cosmin Florea nu este doar decor; este partener de dialog. Dulapurile, paturile, pianina-bar, mașina de cusut, soba, gramofonul - toate respiră, poartă memorie și adaugă poveste la corul de voci feminine care domină spectacolul.
Estetica spectacolului este picturală, aproape fotografică. Afrim compune cadre atent calibrate: monocromia gri-bej, pastelurile diluate, accentele albastre ale iernii nemiloase dau impresia unor fotografii vechi, uitate într-un sertar înghețat. Din când în când, o pată cromatică izbucnește și fixează compozițiile pe retină, transformând fragilitatea în frumusețe vizuală.
Spectacolul este structurat coral. Vocile fetelor se completează, se suprapun, se contrazic, dar rămân împreună, formând o comunitate sonoră și vizuală. Dansurile colective, cântecele ritmate pulsând uneori ca o inimă, râsetele și plânsetele sincronizate transformă fragilitatea individuală în reziliență colectivă. Excelent aranjamentul vocal, pregătirea muzicală create de Diana Roman. Plus interpretarea la pian. Plus tonalitatea - angelică uneori - a vocii ei.
Mura este interpretată cu o fină tensiune de Ada Lupu. Ea este centrul dramatic. Ea poartă în sine melancolia și fragilitatea spectacolului, fiind personajul care se scufundă treptat în propria vulnerabilitate. Finalul îi aparține, un solo încărcat de fatalitate, în care disperarea și resemnarea se amestecă.
Minunate și interpretările Dianei Vieru (care pentru acest rol a primit premiul UNITER 2021 pentru Cea mai bună actriță în rol secundar) și Mălinei Lazăr (de asemenea câștigătoare UNITER 2024, pentru rolurile din Antologia dispariției, tot în regia lui Radu Afrim).
În contrapunct, Mamocica - interpretată excelent de Pușa Darie - aduce grotescul protector, amestecul de vicii și instinct matern, figura unei matroane capabile să adune sub aripa ei comunitatea feminină chiar și prin compromisuri.
Frigul nu e doar o atmosferă fizică; el e principiu dramaturgic. Totul se învârte în jurul lui: hainele groase; mișcările tremurate ale trupurilor; spațiul compartimentat care respiră a casă neîncălzită. Personajele masculine apar ca perturbatori ai universului. Îl avem pe Marinică (Cosmin Maxim), șeful depozitului de lemne al orașului. De asemenea apare în peisaj și sub-locotenentul (Dumitru Năstrușnicu) venit și el cu promisiuni. Fiecare este un catalizator pentru crearea de tensiuni. Dar adevăratul adversar rămâne frigul - cel al iernii, al sărăciei, al indiferenței sociale.
Orașul cu fete sărace respiră dincolo de vizual, propunând o geografie afectivă a unui oraș fragmentat, populat de voci vulnerabile și confesive. Radu Afrim construiește un univers sonor eclectic, unde muzica - cântată la pian sau în cor - are ritmuri populare stilizate. Dansurile fetelor, coregrafia lor sincronă, completează acest univers polifonic în care vocile, respirațiile, murmurul colectiv sau o bucată muzicală devin parte dintr-o scenografie invizibilă.
Textul spectacolului este un text viu, fragmentar, construit din episoade, monologuri, cadre corale și tablouri plastice. Structura episodică a nuvelelor lui Tudoran este astfel preluată și transformată scenic, iar fragmentarul devine coerență prin ritmul vizual și sonor. Fetele sărace nu sunt doar personaje, ci simboluri ale unei umanități marginalizate, care își caută locul. Prin voce, ele devin mai prezente decât ar putea fi vizual: tristețea, ironia, disperarea lor se transmit direct, chiar și fără filtrul imaginii.
Dar ceea ce rămâne în memoria spectatorului nu este doar povestea, ci și succesiunea de imagini: fetele îngrămădite lângă sobă, Mura cu privirea pierdută, Mamocica tușind și producând flegme, copăcelul singuratic în viscol, ușile deschizându-se și închizându-se precum niște capitole din viață. Aceste cadre au forța unor fotografii vechi, dar și prospețimea unui videoclip contemporan. Afrim îmbină lirismul cu documentarul, dramatismul cu sarcasmul, iar rezultatul este un spectacol polifonic care provoacă simultan tristețe și încântare estetică.
Orașul cu fete sărace nu este doar un spectacol despre femei marginalizate într-un orășel basarabean interbelic. Este o meditație asupra fragilității în fața frigului și a precarității, asupra feminității transfigurate în poezie, asupra rezistenței prin cor și imagine. Afrim transformă sărăcia, vulnerabilitatea și durerea în artă. Când luminile se sting, spectacolul nu se sfârșește. Orașul înghețat continuă să pulseze în mintea spectatorului, transformând frigul și fragilitatea în poezie, iar suferința în reziliență.
(foto: Iulian Ursachi)