Așadar o deschidere cu o destindere binevenită a ediției din 2025 a Festivalului Internațional de Teatru și Arte Performative din Brăila. O dramatizare a romanului Thailanda bazată pe forța feminității în acțiune dezlănțuită. "Forța" personajelor piesei, toate femei, sugerată în titlu, e desăvârșită, cum altfel? de alte femei: regizoarea Laura Moldovan și scenografa Maria Nicola. Traducătorul textului, Claudiu Sfirschi-Lăudat, singurul bărbat inclus în echipă, m-ar împiedica să spun că spectacolul Cu forță, din Kifisia este exclusiv feminin, dar rolul traducătorului în prefacerea spectacolului e oricum ocultat de prezența femeilor. Bine zicea cineva că interdicția de a juca pe scenă a femeilor, în timpuri dogmatice, a dat posibilitate actrițelor din ziua de azi să recupereze din nedreptatea făcută de pe principiile unui puritanism excesiv activ cândva. Curată răzbunare feministă, am spune, iată că și echipa brăileană se postează pe această poziție. Dar ce să vezi? Teatrul "Maria Filotti" are în repertoriu și spectacolul Opt femei în regia lui Radu Nichifor. Alte femei! Glumind, firește, am putea spune că farmecul vaporos al Dunării întreține această briză de feminism eclatant. Dar nu spunem.
Să ne limităm la cele trei femei trecute de a doua tinerețe din spectacol: Aleca, Fotini, Maro și fiica uneia dintre ele, Elektra. Ca în romanul Hannei Bota Trei femei, cu mine patru. A patra din piesă, Elektra, e spiridușul care le manipulează din umbră ca un Puck nărăvaș, insinuant. Un Puck eminamente grecesc, având în vedere profilul inconfundabil grecesc al actriței Teodora Antal, cu nasul drept pornit direct de la baza arcadelor. Un profil desprins de pe vasele antice. Evident, foarte bine aleasă pentru acest rol de tânără actriță ce face film premiat la "festivalul de niciunde", după cum spune mama sa.
Realitatea reală pătrunde ex abrupto în spațiul geometrizat al unui apartament modern din Kifisia, un cartier luxos al Atenei. Maria Nicola a păstrat într-o nișă luminată o amforă grecească din vremuri imemoriale, printre mese și cuburi moderne, un frigider în perete, lăzi cu portocale, o chitară-simbol al unor răzvrătiri juvenile și aparate stepper de fitness la domiciliu pentru întreținerea corpului. Hobby printre feministe. Interior al femeilor emancipate ce țin pasul cu mersul lumii. Aleca, mama Elekrei, este soția mea (și ușor de recunoscut a multora din ziua de azi) care face bicicleta pe loc și ține strict regim alimentar, bogat în salate nutritive. Atât de strict încât devine ridicol. Excelent reprezentate pe scenă aceste practici amăgitoare ale tinereții veșnice în execuția constant antrenantă și ilară a interpretei Cătălina Nedelea. Excelent efect comic cu frigiderul plin de salată verde din care eroinele se înfruptă cu patimă pe rând, apoi, tot acolo apare spectrul unui bust de bărbat, simbolul în jurul căruia se învârt ca pe sârmă eroinele. De fapt, Aleca este prototipul femeii "seduse și abandonate" care vrea să se răzbune, ca și prietenele ei Fotimi și Maro, trecute prin experiențe amoroase asemănătoare. Despre acestea aflăm doar din relatările lor, eșalonate ca ilare întâmplări ale destinului întotdeauna nedrept. Aici e singurul șurub schematic păstrat din antichitatea tragediei grecești. Una din cele trei unități: de loc, timp și acțiune. Întâmplările au loc în spatele scenei. Pe scenă sunt doar relatările lor.
Aleca se refugiază în nostalgia sentimentală trăită alături de un cantautor de mucava, desigur, nerecunoscut ca atare la adevărata lui valoare. Fotini se ascunde la Aleca de amantul fioros care se pare că o amenință cu moartea dacă nu se căsătorește cu el. Elena Andron schițează o adorabilă smiorcăită în rolul încredințat, ceea ce mi se pare o foarte reușită alegere din partea regizoarei. Fotini e mai mult decât un personaj simpatic. E drăgălășenie în stare pură. Ea nu joacă. Se dezmiardă. Maro alege greșit după ce oscilează între Grăsan și tânărul blond cu ochi albaștri, prototip al rasei ariene. Emilia Mocanu înzestrează personajul cu un voluntarism găunos până la urmă, întrucât chipeșului ales i se aplică ștampila de nazist. Costumația între stilul sport și eleganță snoabă dă un vertij fantezist ansamblului. Femeile sunt diafane ca și vestimentația lor.
Întâmplările se dezvoltă cu fervoare narativă unele din altele. Teatro-novela (să-i spunem așa) s-ar putea prelungi cu alte și alte secvențe conexe. Un serial de cancanuri comice se poate ghici la final. Un final nu îndestul prelucrat, fără scânteieri concluzive. Propusa călătorie a celor trei femei în Thailanda, pentru deconectare și uitare, care plutește deasupra hărțuielilor intrigii pe tot parcursul reprezentației, se diluează treptat, trecând ca ceva nesemnificativ, atenuând potențialul surprizei. Sau chiar asta este surpriza! Semnificativ jocul cu portocale și hârșâirea chitarei peste muzica de fond, unul ca semn al deliciului, celălalt ca semn al frisonărilor defăimătoare, sfidătoare la adresa adultelor stăpânite de Eros.
Regia are urcușuri și coborâșuri (ultimele scăpând unui ochi empatic implicat în acțiune), dar și o lentoare presimțită spre final. Unele intenții regizorale sunt greu sau deloc inteligibile ca în scena în clar-obscur cu, probabil, bidoanele cu vopsea verde și negru aduse pentru vopsirea pereților despre care se face vorbire la un moment dat. Probabil că în roman aceste licăriri de intenții sunt dezvoltate adecvat. Aici, dacă despre asta e vorba, puteau să lipsească.
Prin jocul lor tonic, exploziv, actrițele acoperă acele mici fisuri. Dar să lăsăm insinuările cu privire la rezoluții de ordin scenaristic și spectacular. Cu forță, din Kifisia este un spectacol de actori, cu actori, pentru actori. Pardon: cu actrițe! Mai exact, cu actrițe ce știu să-și pună în evidență forța talentului. Cu forță, dar nu din Kifisia, ci din Brăila!