Scenografia propusă de Lia Dogaru e redusă la un singur interior, când românesc, când american, lăsat în grija imaginației spectatorului. Între aceste spații de pe continente diferite trage trolere după ea Cătălina. Ea vrea să ajungă actriță în America și pentru asta e în stare să sacrifice totul. Merge în America, se întoarce acasă, merge din nou. Pentru că s-a îndrăgostit iremediabil de New York, orașul tuturor posibilităților. Dar New York-ul nu mai este acel magic Big Apple de odinioară, deși este adorat în aceeași măsură, făcând victime nu numai sentimentale. Sunt proiectate imagini cu acele clădiri cu scară exterioară din Brooklyn-ul anilor '20 - '30 ai masivelor emigrări, când totul părea roz și posibil. Cătălina este o luptătoare și va lupta pentru iubirea ei până la capăt prin labirintul metropolei, Babilon dominat de cruzime și amăgire perpetuă. Cătălina este un rol de mare anvergură, ce o acaparează total pe Teodora Colț într-un joc extrem de solicitant de la început până la sfârșit. Actrița desenează în linii firești, sensibile, fragilitatea și perseverența personajului, ambiția fără margini a fetei din România de a reuși acolo. Dar și compromisurile făcute pentru a obține mult doritul green card. Experiențele ei americane o modelează și îi solidifică voința. Are trei joburi, strânge bani pentru a face studii de actorie, consultă un avocat, nu pregetă să-și ofere grațiile pe bani. America îi oțelește caracterul, acceptă chiar o căsătorie de conveniență. Foarte bine că această căsătorie este doar relatată într-un torent de cuvinte de Teodora Colț. Actrița domină în toate secvențele scena, lumea eroinei este luminată direct și sever din mai multe unghiuri succesive de analiză și aprofundare psihologică.
Cele mai amuzante momente sunt convorbirile telefonice cu mama Cătălinei, rămasă în România, nepricepută în folosirea tehnologiei digitale, figură enervantă pentru nativii digitali irascibili. Ioana Podăreanu înzestrează personajul cu vervă și dezinvoltură, astfel că Mama este un personaj foarte bine conturat al piesei, simpatic, cu prezență benefică pe scenă, care creează bună dispoziție din primele replici. Schițe de portrete conjuncturale creează colocatarii Cătălinei, deveniți prieteni, Angi (Ada Dumitru) și turcul Selim (Gogu Preda). Întâlnirea cu ei se derulează în "limba engleză românească", adică romgleza uzuală a generației Z. Sunt vreo 10 minute în care cei trei vorbesc numai în limbajul unificator al expaților de pretutindeni. Foarte cool, foarte pe placul spectatorilor tineri din sală.
Consultația avută cu Avocatul Miroslav Dimitrievich, pe o bancă, la lumina unui felinar, este jucată în limba română, deși ea trebuie să fi avut loc în acea engleză comună transfugilor de duzină care populează America. Avocatul e tot un emigrant, dar unul norocos, care s-a ajuns în State, știe să facă bani, jinduind discret la tinerele cliente. Ah, zeul dolar la care se închină toți azi! El manevrează și stăpânește tot.
Avocatul e întruchipat decent de Gabriel Gheorghe, uneori vorbind pe un ton prea scăzut. Biata Cătălinicika, fata simpluță, firavă, devorată de idealuri mari, merge mai departe, fără teamă, fără ezitări, deși nu mai e nicio șansă reală. Poate e la mijloc doar șansa dramaturgiei actuale de a ieși din tatonări regretabile. Oricum, America nu crede în lacrimi mai bifează un experiment din zona stringent actuală, loc de interes reprezentat de tinerii artiști ai scenei.