Regizorul Mădălin Hîncu se angajează ferm, prin intermediul actorilor, să facă o analiză la sânge a evenimentelor de atunci ca memento acuzator adus în fața contemporaneității. Se deschide o pagină neagră din istoria Americii, pete pe fața democrației americane, cum au mai fost, din păcate și altele. Norme de comportament religios sau politic sărite din normalitate, deturnate în isterie turbată. Atât vânătoarea de vrăjitoare din piesă, derulată după modelul european al Inchiziției, cât și vânătoarea de comuniști din perioada McCarthystă. După spusele dramaturgului, "autoritatea statală, combinată cu cea religioasă" au creat atunci haosul în rândul credincioșilor protestanți din regiune.
Textul folosit în spectacolul băcăuan este o traducere a regretatului Bogdan Budeș. Scenografia Clarei Pop, destul de simplistă și rece (câteva scaune), prefigurează atrocitățile, frica, abuzul și bezna în care se va desfășura procesul iluminat de simbolurile creștine: crucea și crucile masive, prezente pe scenă mai mult de jumătate din timpul total al reprezentației. Eclerajul utilizat de Costi Baciu evidențiază în mod cutremurător luminile în formă de cruci, profilate pe fundalul întunecat al scenei; ele marchează, prin contrast, trăirea credinței în intimitatea căminului, dar și participarea vinovată la derapajele sinistre făcute în numele ei, promovate cu osârdie de judecători și bigoți atinși de fanatism.
Atenția generală se focusează pe John Proctor, fermier cumsecade, devenit suspect din pricina unei declarații răzbunătoare. Marian Dumitru parcurge toate etapele răzvrătirii acestui om care se simte încolțit de tribunalul districtual format din magistrați porniți să-i judece faptele incriminatoare, inexistente în realitate, dar analizate ca dovezi obiective și încadrate în rechizitoriul celor care au pierit pe Dealul Spânzurătorii. Pentru că nu prea dă pe la biserică și nu are prea mari simpatii față de reverendul Samuel Parris, John este învinuit de practici drăcești împreună cu soția sa Elisabet Proctor (Kiki Simion). Din fireasca respingere a acuzațiilor aduse, ei sunt târâți într-un proces manipulat de autoritățile judiciare și bisericești. Din om normal, încadrat și respectat de comunitate, el ajunge victimă în mâna judecătorului Danforth, interpretat cu sadism și exacerbată infatuare de Adelaida Perjoiu-Bighe. Actrița, impozantă și sagace, pune în evidență arta manipulării odioase, repulsive, a personajului interpretat cu mare siguranță și stăpânire de sine. E o expresie a severității grețoase. În final, disperat, la capătul puterilor, după ce îndurerat proclamă nietzschean, "moartea lui Dumnezeu", John Proctor nu poate accepta ca instanța judecătorească să-i ia până și demnitatea de om.
Patetic final, sugestiv redat de Marian Dumitru într-un joc de mare complexitate dramatică și dinamică expresivitate. De la primele împunsături cu reverendul Parris, prins de Dumitru Rusu în chingile unui bigotism accentuat, inuman, soarta lui John pare pecetluită, răzvrătirea lui inutilă. Timpurile trăite sunt, ele însele, împotriva eroului. Zbaterile lui sunt cele mai înfiorătoare dovezi ale neputinței umane în calea tăvălugului manipulărilor.
Doar John Hale (interpret Tudor Hurmuz), alt om al bisericii, manifestă condescendență pentru soarta lui. Divinul e convertit în malefic, adevărul este respins, disprețuit, legea fricii calcă nepăsătoare peste durere, universul întreg se cutremură. Cam asta transmite mizanscena lui Mădălin Hîncu. Alexandru Bodron, în chip de Arthur Miller (după ce a fost și grefier), enumeră greșelile recunoscute de autorități și amintește, cu glas scăzut, vinovat, despre reconsiderarea și recuperarea daunelor comise familiilor în suferință din cauza acestui proces oneros, abject, incalificabil, revoltător, întunecime a minții.
(foto: Volker Vornehm)