Precizez de la bun început că nu am o atracție deosebită pentru biografism (în film, teatru sau literatură) ca oportunitate creativă în artă. Reușita în aceste cazuri depinde exclusiv de felul în care scenaristul sau regizorul pune în practică datele biografice. Amintesc în acest sens două exemple teatrale ce sar cu succes din șirul rutinier: Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (TNC 2004 în regia lui Radu Afrim) și opera rock Cazul Tudor Vladimirescu (Teatrul Elvira Godeanu 2020 în regia lui Gavriil Pinte). Nu mă așteptam ca Sebastian al lui Matei Lucaci-Grünberg să ajungă la acest nivel, dar speram. În intenție și viziune, în idee și reprezentare, scenariul și regia se îndepărtează abil de clișeul clasic al biografiilor mai mult sau mai puțin romanțate. E altceva, mult mai subtil. E teatru atelier despre montarea unei piese. Nu e viața lui Sebastian decât în fâșii, atât cât transpare din munca / strădania de a citi și a pune în scenă piesa neterminată Insula. Cu scurte inserturi din Jurnal spre final. Cam la asta se reduce conținutul de mai bine de două ore al spectacolului omagial brăilean.
Știm că, în general, omul și opera sa fac un tot unitar estetic și factual, în spirit și esență. Acestei idei i se abandonează cu pricepere și multă îndrăzneală Matei Lucaci-Grünberg. El contopește într-un tot unitar, cum spuneam, ficțiunea cu realitatea, face o combinație omogenă, în paralel, a personajelor piesei și a prietenilor din jurul scriitorului, dispuși să-l ajute în valorizarea textului scris până în acel moment. O transpunere zglobie, empatie spontană, cu citirea replicilor de pe hârtie, în joacă, exact după o întoarcere de la un spectacol. În garsoniera scriitorului de pe Calea Victoriei din centrul Bucureștiului. Similitudini: spațiul ocluziv în care personajele "reale" sunt prinse ca într-un refugiu subteran din pricina bombardamentului german din timpul războiului este suprapus peste cel din piesă cu personajele "fictive" puse în imposibilitatea de a părăsi insula. Amândouă sunt situații limită traumatizante. Suprapunerea temporală are menirea de a focaliza acțiunea în irealitatea convențională, magică a spectacolului. Pe de o parte cercul de prieteni ai lui Sebastian: criticul de teatru Scarlat Froda (Valentin Terente), actrița Leni Caler (Ileana Ursu), actorul George Vraca (Ciprian Chiricheș), scriitorul Camil Petrescu (Sever Bârzan), pictorița Zoe Ricci (Teo Antal). La care se adaugă Ramona Gângă / Elena Andron în chip de Marietta Sadova, Mama dramaturgului sau Olimpia proprietăreasa. Pe cealaltă parte personajele piesei, blocate pe insulă, interpretate de aceeași actori în două sau mai multe roluri, din care reținem pe bancherul Manuel, om de lume (Valentin Terente), senzuala Nadia, ispita provocatoare (Ileana Ursu) și sportivul Bobby II (Ciprian Chiricheș). Sunt personaje prinse în situații limită, oameni săraci și înfometați (și într-un plan și în celălalt). Odiseea cartofului, simbolică, e semnificativă în această privință. Între cele două grupări se situează, firește, însuși Mihail Sebastian, liant exponențial între două lumi, interpretat cu sensibilitate și implicare emoțională de Liviu Pintileasa. Triunghiul amoros din realitate este proiectat în imaginar cu subtilitate vizionară ce pune în evidență înțelegerea superioară, în cele mai mici amănunte, a specificității lumii lui Sebastian, a iubirilor și decepțiilor lui vizavi de femei, ideologii, legionarism și antisemitism. Decorul conceput de Iuliana Vâslan pe mai multe niveluri creează atmosfera în care își ducea traiul mica burghezie intelectuală bucureșteană, firește, împreună cu costumele decupate din moda anilor interbelici.
Geneza spectacolului derivă, mai mult ca sigur, din penumbra jurnalului, care acoperă ultima parte din viața autorului romanului Orașul cu salcâmi. Perioadă zbuciumată din existența sa, concretizată într-un spectacol de teatru-document de mare expresivitate sub forma unui laborator de creație inedit, de teatru în teatru cu rezonanțe evocative mai ales. Matei Lucaci-Grünberg valorifică inteligent și cu succes funcția de sinteză a teatrului. După Scene din viața Mariei Filotti (unde a fost coscenarist și regizor) și Sebastian poate urma (de ce nu?) o evocare a altui brăilean celebru, poate chiar Panait Istrati. Ar fi posibil așa ceva? De ce nu, repet. Sebastian este un spectacol cu subiect compozit, un spectacol greu, solicitant atât pentru actori cât și pentru public, dar iluminat de dorința de a dărui și omagia valorile perene ale culturii noastre. Mihail Sebastian este, fără îndoială, una dintre acestea.
