Am vizionat câteva dintre scurtmetrajele care vor fi proiectate în cadrul festivalului - diferite din punct de vedere ideatic, structural și estetic, dar care converg, în același timp, într-un substrat comun. Fiecare dintre ele propune, prin registre distincte, modalități de configurare a unui eu: de la experiența purtării unui nume generic, la confesiunile unui papagal, speculațiile unui AI, reflecțiile unui film-eseu sau investigarea decesului unui individ anonim.
Being John Smith (r. John Smith, Marea Britanie, 2024, 26 min). Am avut ocazia să văd filmul pentru prima dată la premiera europeană de la DOK Leipzig, unde a câștigat Golden Dove-ul. Sesiunea de Q&A a funcționat aproape ca o continuare a filmului - umorul autorului său rămânea la fel de prezent și caracteristic.
Filmul aduce o autoexpunere vulnerabilă și asumată a autorului, traversată de note de cinism. Privim perspectiva sa, a unui om aflat la vârsta de 71 de ani, vizavi de experiența - pentru el fragilizantă - de a purta cel mai generic nume din spațiul anglofon. Filmul investighează modul în care această etichetă i-a modelat și influențat identitatea, urmărind atât reacțiile sale intime, cât și pe cele ale mediului social, deopotrivă din trecut și din prezent. Se instituie astfel un schimb reflexiv între interior și exterior, și de asemenea între exterior și interior, prin care este chestionată posibilitatea afirmării unei individualități printr-o inversiune neobișnuită a identității personale. Acesta relevă un cumul al dorinței de recognoscibilitate, asumând aproape justificativ propria ordinaritate onomastică. Totodată, John Smith nu se rezumă la propria identitate artistică, ci reia în discuție lucrări anterioare și, indirect, problematizează responsabilitatea politică a artistului în raport cu genocidul din Gaza.
Koki, Ciao (r. Quenton Miller, Olanda, 2025, 11 min) însumează, deopotrivă, tot ceea ce nu este el, Koki, de fapt. Koki, protagonist-narator, papagalul fostului lider iugoslav Tito, devine superstar. Perceput ca un seif cu ușa deschisă spre secretele unui dictator, spectatori entuziaști îl interoghează, ascultă și provoacă. Filmul parcurge momente captate cu Koki pe parcursul a patru ani - momente în care se așteaptă diseminarea vreunui mare secret și momente în care acesta privește imagini din arhivele statului, imagini pe care le retrăiește și, oferindu-ne un strat fonic, ne permite, într-un fel, să le trăim și noi.
Koki, papagalul deținător de informații, scapă impresii despre alți lideri politici, precum Ceaușescu sau Nikita Hrușciov, și reacționează vocal la ocazii personale sau la evenimente din jurul decesului liderului. Mai mult decât un animal, dar mai puțin decât o ființă umană, Koki funcționează, totuși, ca un instrument de cercetare istorică. Acest joc detectivistic este o încercare de a construi o identitate care nu îi aparține.
Who Was Here? (r. Evi Stamou, Grecia, 2025, 25 min). Pentru a putea compune o imagine holistică a identității și trecutului tatălui său, regizoarea inițiază un proces speculativ, în dialog cu un program AI, pe care l-a antrenat timp de luni de zile cu arhive, testimoniale și interviuri. Documentarul experimental micro-istoric, selectat la Visions du Réel 2025, explorează perioada tinereții tatălui, o etapă în care junta militară greacă câștigă putere, și despre care acesta refuză să dezvăluie prea multe detalii. Un portret, construit prin completarea imaginativă a lacunelor unei narative de ansamblu, ridică totuși întrebări asupra veridicității și, inevitabil, asupra naturii adevărului în era inteligenței artificiale. Vocea narativă a AI-ului din prezent, juxtapusă fotografiilor vechi, face aproape să pară că vocea ar fi o proiecție îndepărtată din viitor, iar pozele din trecut ar fi realitatea actuală, fapt ce produce un efect de distanțare. Totuși, atunci când AI-ul se auto-raportează, confesând metodologia sa de analiză, se întrezărește un punct de restabilire, apropiindu-ne, chiar empatic, de procesul de cercetare al regizoarei Evi Stamou.
The Birds Choose the Cards (r. Basim Magdy, 2024, 24 min). Un film care a pornit de la dorința de a aduce în discuție turismul, războiul și chiar apusurile de soare, inițiază o contemplare asupra insuficiențelor, contradicțiilor și constrângerilor sistemului și societății contemporane. Într-un continuum de reflecție, printre spații industriale, turistice sau naturale, parcurgem chiar o căutare a sensului. Ajuns la un ghicitor, naratorul nu întreabă despre viitor, ci despre trecut. Reușesc oare privirile retrospective să reflecte posibile răspunsuri despre prezent? Natura eului peripatetic, exprimată printr-o poetică vizuală, acompaniată de un spațiu fonic evocativ, ne aduce aproape de o inspecție a unui disconfort ontologic. Naratorul se impune printr-o prezență articulată atât prin gând, cât și prin emoție.
Loynes (r. Dorian Jespers, Belgia, Franța, Macedonia de Nord, Marea Britanie, 2025, 25 min) descrie cazul unui om decedat, fără viitor, dar și fără trecut - un corp a cărui identitate rămâne necunoscută. Adus în sala de judecată, în mijlocul unui haos dens ce transcede spre o nebunie obtuză, individul devine centrul polemicilor. Mulțimea sălii funcționează ca un aparat unitar, întrupând imposibilitatea structurală a găsirii unor răspunsuri. O dramă de epocă a secolului al XIX-lea, care redă opulența barocă și efectul de contrast moral și simbolic al clar-obscurului, filmul Loynes abundă în referințe și interogații profund filozofice, care servesc drept catalizatori ai situației și incită la o introspecție acută a sinelui.
Programul integral și biletele pentru proiecții se pot găsi aici: https://bieff.ro/en/schedule-and-tickets/.