Focus pe o catedrală medievală fusion - Clementina la BIEFF, 2025

El Pompero Cine este conceptul "indie" al unui original cinema independent, de factură total inspirațională pentru arta cinematografică progresistă și practicile ei organizaționale. Practic, El Pompero Cine este un cine-falanster, aparent organizat după toate regulile frăției prerafaelite Arts and Crafts, imaginată de William Morris, în secolul XIX, doar că în domeniul filmului.

Un nucleu de creatori, strânși din mai multe direcții artistice, inclusiv din teatru, s-a grupat pentru a face film, în regim independent și autosusținut.

Rețeta acestor artiști, care este și una de succes festivalier (și nu numai), ar trebui să fie general inspirațională, pentru toate artele, nu doar pentru cea a filmului, mai ales când know-how-ul este explicat chiar de membrii acestei familii, invitată la București, în focus BIEFF#15.

Această grupare cineastă a descins în România nu doar pentru a-și explica munca și a-și arăta produsele finite, după cum se obișnuiește în orice festival, dar și pentru a-și împărtăși experiența de (aparent, fericiți) truditori vizuali, în cadrul unui masterclass găzduit de UNATC, în Sala Cinema, pe 24.09.2025.

Rezultatele muncii lor creative, la care se simte contribuția unei colectivități și a unui brainstorming, sunt mereu inedite și surprinzătoare, fiind nu doar puternic personalizate, ci și original artizanale.

Produsele rezultate scapă nu doar oricărei definiții (chiar și "experimentale"), ci și oricărei formule industriale, având configurația unor figurine cinematografice, atent șlefuite.

Fiecare film este rezultatul unui concept fundamental comun, de fiecare dată purtând altă amprentă, ceea ce îi conferă profil de unicat. Individualitatea este, în plus, familiară și tămăduitor confortabilă privitorului de orice rang cultural, amintind de înghețata artizanală sau de borcanele cu dulceață home made: ceva ce hrănește și desfată, alternativ, dar mai ales tentează și desface capacele tuturor simțurilor și intuițiilor.

Domesticitatea acestui tandru confort-cinema este o formă de artă prin care banalitatea rutinei cotidiene - "zilnicăria" poetului Geo Dumitrescu - este ridicată la rang de excepționalitate, prin înnobilarea ei cu îndelungată atenție observațională, original prelucrată artistic. Demersul conceptual constant caută mereu să reliefeze arta din mediul înconjurător oarecare. Aportul de atenție transfigurează rutina cotidiană în artă.

Filmul Clementina, de pildă, se referă la viața argentiniană din epoca lockdown - cel mai dur și mai îndelungat, la nivel planetar. Viața se mută în interiorul clădirilor și al țevăraiei lor tot mai dereglate. Aici începe caruselul vieților care, deși strânse laolaltă, sunt obligate la absurde distanțări sociale. Paradoxal, ceea ce se acumulează sub capacul existențial al traiului în comun nu este o presiune de barometru, ci mari tăceri, metronomic punctate de cântecul păsărilor, soneria celularelor și, mai rar (spre deloc) a ușii apartamentelor, în spatele cărora locatarii se baricadează cu vizorul la ochi. Nimic nu face explozie în acest univers microcosmic, doar mini-implozii, de anvergura nevinovată a dezordinii mărunte a obiectelor împrăștiate peste tot, inclusiv pe pereții casei excesiv locuite și în găurile căscate în ele de diverse inundații. Avariile cu inundații sunt urmate de avarii cu secetă a robinetelor, apoi de întreruperi ale curentului electric. Totul se rezolvă cu un ghem de prelungitoare, distribuite egalitar, la toate apartamentele unui întreg palier. Urmează pasacaglia reparatorilor, instalatorilor, depanatorilor - toate, cu urletele industriale specifice, ale utilajelor de reparație: drujbe, pichamere, perforatoare, discuri de tăiere a plăcilor de faianțo-gresie. Ordinea înlocuiește dezordinea doar pentru ca să nu se poată beneficia de liniștea finală, când mutarea se face dintr-un loc reparat în unul care se repară în acest scop sau, pur si simplu, din pură plictiseală și dorință de a investiga noi activități. Când unii s-au apucat de frământat pâine, alții au simțit chemarea tencuitului și văruitului. Mutarea se succede, așadar, tuturor permutărilor anterioare, atent orchestrate, menite a evita socializarea. Trambalarea cutiilor este prilej de sensuri noi adăugate existenței, în general, nu doar uneia deliberat încetinite. Cum se mută o casă, ce priorități apar atunci când se mută pianul în raport cu colecția magneților de frigider, cine pleacă cu camionul și cine rămâne de pază cu restul obiectelor de cărat devine o fenomenologie în sine.


Se pare că numărul mutărilor și al șantierelor a crescut tocmai în lockdown, căci atunci par a se fi produs toate urgențele locative. Tot atunci, într-un pericol uriaș s-au aflat colecțiile și colecționarii lor, teribil de îngrijorați de posibila risipire a colecțiilor de colecții. Defilarea colectivă a colecțiilor este încă un prilej de amuzament, mai ales pentru toți cei care se simt cu musca pe căciula comună a acumulaționismului. Lista este, aici, o hiperbolă, comportând același defecte ale lungimii și creșterii constante, niciodată virtutea renunțării. Regula de bază este că nu se renunță, niciodată, la nimic, nici chiar la același disc depozitat în zeci de exemplare.

Filmul Clementina este, mai curând, un desen animat cu personaje reale, în carne și oase, cu mimici, gestică și cinetică cartoonish și reflexe de "stop action".

Coloana sonoră medievalo-renascentistă este în acord cu tema de studiu a protagonistei, profesoară de sport, pe care carantina a trimis-o în quasi-șomaj, obligând-o să se reorienteze profesional. Opțiunea sportivei se face către istoria artei, epoca romano-gotică, cu accente pe artă merovingiană, de unde și minunata opțiune muzicală de fundal, adeseori agrementată de riff-urile reparatorului chemat să tencuiască baia, după repararea inundației.

Paradoxal, filmul cu infinite referințe este total minimalist, prezentând o austeritate de rasă călugărească, posibil cisterciană, căci tăcerile de claustru mănăstiresc se împletesc cu pacea, voia bună și tonsurile tot mai stranii ale celor care, în recluziunea dictată de lockdown, nu au mai beneficiat de serviciile unui frizer, ci de încercările hairstyliste nereușite ale partenerilor de viață. Desigur că cea mai directă și evidentă legătură cu epoca medievală este cea cu epidemia de ciumă bubonică, care, descifrată prin lectură, completează instrucția istorică a profesoarei de sport.

Nu cred că am terminat notația tuturor ingredientelor acestui fusion cinematografic, dar nici nu aș avea când - abia am ținut pasul să le observ și încă nu mi-au căzut toate fisele (căci mai sunt, mai sunt...). În plus, urmează noi și urgente proiecții ale aceluiași focus El Pampero, la BIEFF#15.

Tot ce mai pot adăuga este că filmul Clementina este un film mic, de dimensiunea, detaliile și unitatea unei catedrale medievale, al cărei stil nu îl cunosc (oscilez între extremele romanicului și ale goticului flamboaiant), dar construită cu aceeași tenacitate și măiestrie.