În căutarea sensului pierdut - Trenque Lauquen la BIEFF, 2025

Sunt destine cu mers domol care întâlnesc, pe drumul lor, răzgândirea. Și de-acolo o iau la fugă, și gonesc, și galopează, și se pierd - nu știm unde. Și sunt oameni, dragii, obtuzii de ei, care le simt dispariția și-i găsesc două - și numai două - explicații posibile: adulterul sau demența. Ediția de anul acesta (22 - 28 septembrie 2025) a BIEFF își propune să ne unească sub virtutea deslușirii unor noi și inedite căi de a crea și, mai ales, de a trăi. Să întrezărim armonia unde simțim dezbinarea. Și cu ocazia prezenței la București a regizorilor Laura Citarella, Mariano Llinás și Agustín Mendilaharzu, magicieni ai colectivului El Pampero Cine, publicul a avut ocazia să vadă patru filme argentiniene (dintre cele peste 25 produse de El Pampero în ultimele două decenii) care au transformat precaritatea - resurselor foarte limitate - într-un teren al independenței absolute estetice și politice. A avut ocazia să vadă filmul desemnat de Cahiers du Cinema drept cel mai bun al anului 2023. A avut ocazia să vadă Trenque Lauquen, epopeea ilustrată, de 260 de minute, a unei femei care are îndrăzneala să se răzgândească, îndrăzneala să fugă. Nu din dragoste, nici din nebunie. Să fugă.


Ca într-un roman polițist bun, filmul începe de la mijlocul poveștii. Ca să continue să curgă haotic, acronic - însă lin, cu firescul jocului și-al ritmului, cu precizia narațiunii în fluxul amețitor de informații și finețea umplerii tăcerilor cu indicii vizuale. Trenque Lauquen e organizat - și nu ordonat - în 12 capitole, reprezentând perspective diferite asupra poveștii - "Partea lui Rafael", "Partea Julianei" sunt, de pildă, două dintre ele. Laura (majoritatea personajelor păstrează numele actorilor care le interpretează, așa că, iat-o, Laura Paredes, care a co-scris scenariul alături de Laura Citarella, regizoarea filmului) a dispărut, iar iubitul ei, Rafael (Rafael Spregelburd), și Ezequiel (Ezequiel Pierri), șoferul de la locul ei de muncă, încearcă să o găsească. Inițial, Rafael, care cunoaște o Laura cerebrală, statornică și fidelă, determinată să-și croiască drumul către o carieră de biolog, e liniștit, convins fiind că iubita lui a plecat în căutarea unei noi specii de orhidee și că se va întoarce curând. Ezequiel însă tace. Și-n tăcere ascunde ceea ce știe, o ascunde pe Laura pe care el o știe, de care e îndrăgostit. Pe Laura care moderează o emisiune radio despre femeile care au schimbat lumea, dar au fost ignorate de istorie, pe Laura care devorează cărțile bibliotecii din orașul Trenque Lauquen, pe Laura care, acolo, în bibliotecă, face o descoperire ce le schimbă irevocabil viețile. Pe a lui, mai ales.

Citind Autobiografia unei femei comuniste emancipate sexual a Alexandrei Kollontai, Laura găsește însemnările stranii ale cititorului precedent și, în golul de câteva pagini al cărții, o scrisoare ascunsă. Apoi, ca într-o vânătoare de comori cu aluzii și ghicitori, descoperă o întreagă corespondență de scrisori poetice, erotice, atent dispersate și tăinuite în alte zeci de coperți. Îi povestește totul lui Ezequiel și ajung să se aventureze împreună în rezolvarea puzzle-ului, care, pus cap la cap, arată cam așa: Un bărbat italian se îndrăgostește iremediabil de profesoara lui, Carmen, care dispare fără urmă când, în relația lor, apare o a treia persoană. Nu o iubită secretă a ei, cum crede Ezequiel, ci un copil. Carmen dispare pentru că iubirea lor nu s-ar putea împărți la trei. Dispare pentru că nu ar putea renunța la zbucium, la patimă și libertate. Fetița lor se naște și, nu se știe cum, ajunge să locuiască în Italia, cu tatăl ei, care vede în ea garanția revenirii lui Carmen. Înțelege, într-un final, că ea nu se va mai întoarce niciodată, dar continuă să îi scrie, ritualic, să-i lase scrisori - rămase fără răspuns - în același loc.

Pe măsură ce înaintează în această poveste, Ezequiel începe să se imagineze în rolul iubitului profesoarei, ilustrându-l chiar el în film, deși, în mod intrigant, Carmen nu este interpretată, cum ne-am aștepta, de Laura Paredes, ci de regizoare însăși. Pentru că narațiunea epistolară refractă, mai degrabă decât reflectă, ca pelicula distorsionată a unei ape tulburi, imaginea Laurei și a lui Ezequiel, acești doi îndrăgostiți dintre care unul va părăsi, va dispărea, va lăsa totul în afara oricărei explicații. De aici încolo, toate teoriile ajung să fie complet eclipsate, iar filmul, deviind într-o zonă cât se poate de lynchiană, relevă un al doilea mister, aparent, fără legătură cu celălalt. Orașul e cutremurat de descoperirea unei ființe hibride, cu chip uman, o ființă bănuită extraterestră. Zarva aceasta însă trece neînsemnată pe lângă Laura, absorbită de misterul scrisorilor ei de dragoste și, curând, cazul este uitat, când cea care se ocupă de el declară public că subiectul e, de fapt, un aligator. Zilele trec și, cu câteva momente înainte să se facă nevăzută, Laura se confesează Julianei (Juliana Muras), gazda emisiunii radio la care lucrează, printr-o lungă înregistrare. Iar Juliana îl cheamă pe Ezequiel să o asculte.

Laura lucra când, de nicăieri, o femeie a venit să-i ceară să găsească niște flori galbene, pe care să i le aducă. Fără să-i lase nicio explicație, niciun nume, nicio adresă. Convinsă fiind că halucinase, ori că întâlnise o fantomă, Laura a așteptat-o, a căutat-o și, în final, a urmărit-o pe femeie până la ea acasă, unde locuia cu partenera ei (Verónica Llinás) și cu ființa hibridă de care toată lumea uitase. Pentru că femeia aceea era Elisa Esperanza (Elisa Carricajo), doctorița care mușamalizase descoperirea ce răvășise orașul, și care adăpostea, acum, creatura. Laura, care trebuia de mult să fie acasă, care nu mai dăduse, deja, niciun semn apropiaților și crease multe probleme la locul de muncă, a ajuns să locuiască o bună bucată de timp cu cele două femei, pentru a le ajuta să se îngrijească de... să-l numim extraterestru. S-a îndrăgostit profund de ele, s-a atașat de stilul lor excentric, dar tihnit de viață, de libertatea pe care tăcerile i-o garantau, de instinctele animalice care se trezeau în ea odată cu simțul matern față de o făptură pe care nu a apucat niciodată să o vadă. Tăiase, tacit, orice legătură cu viața ei de până la Elisa, cu o viață ignorată, cu o viață uitată. Într-o zi, primește prin telefon vestea că secretul lor a fost expus și că cele două femei au fost nevoite să dispară. Laura, nemaiavând unde să se întoarcă, dispare și ea.

E psihedelic efectul finalului deschis al filmului, în care posibilitățile infinite ale narațiunii se revarsă. E viscerală transa în care intri post-rolling credits. Trenque Lauquen nu e niciodată confuz. Nenumăratele întrebări nu ajung mai departe de nelămuritele răspunsuri, dar Trenque Lauquen nu e niciodată inaccesibil. Liantul dintre amintiri și personaje, dintre piesele puzzle-ului, e tocmai lentoarea declinurilor, dar Trenque Lauquen nu e niciodată plictisitor. Există, fără îndoială, un joc conștient cu mecanica (anti-)noir în împletirea inevitabilă a celor două mistere, aparent disparate. Sau în structura - pe capitole ale căror titluri întrerup constant dialogul - impecabil construită și calculată, pentru a submina ritmurile convenționale. Trenque Lauquen imaginează puntea dintre mitic și verosimil, păstrând însă orice direcție spre supranatural doar sugestivă; adevărul filmului se află undeva între animalicul și reptilianul subconștientului nostru. Sau poate între cele două personalități contrastante ale iubiților Laurei?

O provocare deliberat adresată spectatorului, căruia i se oferă numai conexiunile minimale, fie ele tematice sau afective. O ambiguitate narativă care pretinde vizionări repetate - privilegiu, și nu povară, pentru că Trenque Lauquen captivează. Se joacă neîntrerupt cu forma, povestirea și realitatea, depășind constant limitele fiecăreia și transformându-se într-unul dintre marile mistere contemporane. E un cinema aparte, fără capricii, fără patos, de-un firesc înduioșător. E o performanță interpretarea atât de conținută a Laurei Paredes. E un lirism vizualul atât de curat (directori de imagine sunt Agustin Mendilaharzu și Ines Duacastella). E o construcție uluitoare acest scenariu, care descifrează straturile narative cu o precizie minuțioasă, reflectând, deopotrivă, asupra fluidității identității, a ființei și, mai larg, a lumii. Unde tragem linia dintre emancipare și nebunie? Când rămânem fără nimic de pierdut? Cât timp ne mai rămâne sensul pierdut? Drama și emoția cuiva care alege să-și schimbe brusc cursul vieții, cu atâta angajament și ingeniozitate, nu a arătat niciodată mai bine.