Un film experimental de familie - MACDO la BIEFF, 2025

Experiența imersivă a unei aproape-săptămâni petrecute în preajma proiecțiilor festivalului BIEFF#15 naște modificări în percepția privitorului, ca orice bingeing temeinic, dus până la capăt, când privirea mijește readaptându-se realității. Din asemenea moment, niciun film nu va mai fi văzut la fel ca înaintea sa.

Dezvrăjit de reflexele narative tradiționale și redus la esența unei structuri conceptuale pure, filmul experimental transformă experiența vizuală în idee, abandonând senzația și senzorialitatea. Coborârea dintre sfere, înapoi în narațiune, devine doar gestul necesar unui nou impuls antigravitațional, înainte de a o lua de la capăt. Căci fără talpă narativă, nu există salt experimental.

Este ceea ce demonstrează filmul MACDO, al cineastei mexicane Racornelia, egal distribuită în film, în rolul mamei însărcinate cu încă un copil.

Din informațiile culese despre peliculă, reiese intenția regizorală de a rupe pactul tăcerii despre violența domestică din viața filmului de telenovelă (gen în care Mexicul excelează) și din viața telenovelistică (a celor care o imită, în realitate).


Totul se petrece în seara de Crăciun, în jurul unei cine în familie, cu rude, cadouri, brad împodobit și mitul unui Moș Crăciun iminent, dar absent, reiterat celor mici doar ca pretext al revărsării spre ei a șuvoiului de cadouri, într-o lume măcinată de aspirația consumului și a nevoii de etalare a acestuia. Urmează o scenă de alcov impregnată de abuz domestic, în care compasiunea pentru victimă este denegată de complicitatea victimei însăși la abuz, ca și de complicitatea concurentă a celor doi parteneri la uciderea în efigie a cadorisitei lor fiice, Alicia.

Cei doi părinți se zbat încurcați în ițele unui război de budoar ritualic, milimetric nedegenerat în crimă, deși atmosfera este una propice. Din însuși miezul incandescent al lavei conflictuale și, totodată, al dorinței carnale, cei doi complotează împotriva fiicei lor adormite - una dintre progeniturile pe care, în timp ce se sfâșie, dau de înțeles că o pot reproduce la infinit, din pură gratuitate. Aparent, au făcut-o deja, soția fiind deja însămânțată cu următorul copil, proaspătul new entry pe terenul experimental al părinților. Filiația este redusă la stadiul primar, reproductiv, zigotic chiar. Mamatata sunt nimic altceva decât două mamifere reproducătoare, aflate în complicat preludiu.

Copiii sunt doar eboșele conjugale ale cuplului, în care femela se vrea dominată doar ca să își domine masculul. Acești doi simpli reproducători sunt cei care se presupune că și-au asumat o misiune educativă față de urmașa lor. Parentingul lor este plănuit prin tortură: "Du-te și pedepsește-o! Acum! Tortureaz-o!", îi ordonă masculul femelei, doar de dragul de a i se face pe plac. Formula educațională este discutată și amânată mai ceva ca în poveștile fraților Grimm, în care părinții plănuiesc nocturn să își abandoneze progenitura în codru.

Nu se prea știe ce educație se vrea insuflată asupra copilei, de vreme ce mama însăși, absurd acuzată că nu își strunește fiica de trei ani - de altfel, cu nimic vinovată - nici nu are habar ce dorință să își pună, atunci când sărută păpușa bebeluș a Isusului din iesle.

Tot ce își dorește este să nu fie detronată din instinctele carnivore ale soțului, ceea ce deja s-a întâmplat, soțul preferându-și copiii (născuți sau pe cale de a se naște), lucru pe care, aflându-l, soția îl regretă, deja. Fiica Alicia funcționează ca pretext pentru un instinct dominator egal, în raport cu partenerul, și gelos până la pruncucidere în raport cu progenitura ("Dacă știam că o vei iubi mai mult, nu m-aș fi căsătorit cu tine").

De undeva, de la distanța a trei decenii, Alicia pare că a tras cu urechea la conversația părinților ei, dubitativi dacă ar salva-o sau nu dintre valuri, deconspirându-i ca pe simple mamifere reproducătoare, violente și feroce, manierate doar în ochii societății și nici atunci prea tare.

"Dacă ar fi să vorbesc despre copilărie, cea pe care o cunosc cel mai bine este a mea. Cum au fost lucrurile, cum a fost o cină de Crăciun, ei bine, m-am întors la cele pe care le-am avut." spunea regizoarea Racornelia, în cadrul Festivalului de la Guanajuato.

Intenția ei este de a demasca o întreagă traumă colectivă, în special a celor care se proiectează în viața de telenovelă și a interioarelor ei, greoi mobilate, încărcate decorativ, pline de kitsch și năclăite în diverse lumini și luminițe, conectate doar la conducta consumului, competiției și risipei. În această lume, în care copularea este dictată de reciproca aservire, chiar și fecundația poate deveni prilej al întrecerii între familii. Dacă femela unuia dintre frați e deja gravidă, cealaltă trebuie neapărat să o prindă din urmă. Cu un băiețel încă mic și suficient de neglijat, aflat deja în grijă, cumnata neînsărcinată nu se grăbește să intre în competiție, pretinzând un concediu până la Anul Nou, cât să poată să se bucure de plăcerea alcoolului, în timp ce fertilitatea celeilalte este declamată festiv, în toasturile soțului.

Toată această poveste impudică, a perversității rasei umane ea însăși nedotată cu pudoare, se petrece în Ajunul de Crăciun al anului 1997. Estetica filmului este a videoclipului casnic, filmat pe casetă VHS.

Dacă prima parte a peliculei este narativă, cea de-a doua este experimentală. Elementele experimentale care deconstruiesc prima parte sunt inserțiile de text și cifre, a instalațiilor, a redundanțelor sonore (anunțate, de altfel, din prima parte), a puricilor de bandă întreruptă brusc, mergând până la suprimarea oricărui sunet sau imagine, într-o sală de cinema cufundată în beznă, timp de mai multe zeci de secunde.

Atmosfera conservatoare sufocantă a tradiționalismului nouăzecist este pe deplin evocată de patina imaginii VHS, cu care epoca poate că se și confundă.

Contribuie la ea, scenografiile îngrămădite în care se filmează, care imită fidel artificialitatea studiourilor de telenovelă, pentru a se scoate în evidență atmosfera de cușcă de grădină zoologică a spațiului tradițional al familiei.

Mărturisesc că surpriza a fost nu atât a experimentului, cât a narațiunii. Mă așteptam la un alt film cu scandalul de familie rotit în jurul mesei festive, spațiu prin excelență dedicat mortierei de reproșuri și de replici obuziere. Dar construcția narativă s-a completat peste așteptări cu deconstrucția ei experimentală. Surpriza a fost, inițial, cea oximoronică, a filmului experimental de familie. Unde, însă, în altă parte, dacă nu în tradiția bazală a celulei sociale, se cuvine să își găsească locul torpila experimentală a deconstrucției?