¡Ánimo, Clementina! - Clementina la BIEFF, 2025

A reflecta la / a crea o / a trăi în comunitate. A aduna spectatori și cineaști / patru săli de cinema / peste 60 de filme de scurt și lungmetraj, proiectate în premieră națională, pe un Teren Comun / Common Ground - nucleul tematic al celei de-a cincisprezecea ediții a Festivalului Internațional de Film Experimental București - BIEFF (22 - 28 septembrie 2025). Fondat în 2010 de regizorul și profesorul universitar Copel Moscu și regizoarea Adina Pintilie, sub patronajul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" și al Universității Naționale de Arte București, BIEFF țintește să promoveze un cinema al libertății absolute de creație, un cinema profund inovator și personal care privește la realitățile contemporane, un cinema lipsit de compromisuri. Iar ediția 2025 e o invitație la a fi din nou împreună / a nu uita cum să fim împreună / a fi.

BIEFF.15 dedică un focus special colectivului argentinian El Pampero Cine - trupă cu o influență marcantă în cinematografia independentă, alternativă și contemporană, cu ludicul și firescul ei distinctive, cu universul estetic inconfundabil, al unui Buenos Aires nevăzut și crud. El Pampero sfidează lumea corozivă a dependenței cinemaului de fonduri de stat supravegheate, reinventează forme și dezminte încadrarea într-un gen. Patru dintre cele mai aclamate lucrări ale lor din ultimele două decenii sunt proiectate în premieră la București în cadrul BIEFF.15, printre care și Clementina (2022), un auto-documentar ficționalizat până la comedie.


Agustín Mendilaharzu este dramaturg și director de imagine. Constanza Feldman este dansatoare, coregrafă și actriță, până nu demult, fără nicio experiență în cinematografie. Mai exact, până când un virus a degenerat într-o pandemie, pandemia a declanșat carantina, carantina i-a găsit pe cei doi locuind împreună și i-a transformat în regizori. Perioada petrecută în interior a nutrit o introspecție artistică, o reflecție deopotrivă asupra unui rău global încă mocnit și a confruntării cu propriile lor posesiuni. Nici bine instalată în apartamentul unde, fără să fi putut preconiza, avea să se izoleze și să-și concentreze deplina existență cotidiană, Constanza s-a văzut nevoită să se lupte cu un spațiu care nu-i aparținea, un spațiu plin de prezența și lucrurile lui Agustín, pe care trebuia să-l transforme pentru a-l simți ca fiind și al ei. Strădania de a contrazice istoria și greutatea amprentelor străine dintr-o casă (încă) străină a răsunat în mintea celor doi ca o numai-bună idee de film. S-au reinventat și dramatizat în Clementina și Guillermo, un cuplu de profesori prinși între interminabile cursuri online și avarii casnice majore; au jucat, au filmat și, împreună, și-au regizat debutul în lungmetraj.

Nu, Clementina nu se remarcă prin intrigă - cum niciun film construit exclusiv pe o narațiune a stagnării și a izolării n-ar putea-o face. Dar încărcătura scenelor cu delicatețea, calibrarea și intenția fiecărui gest, deosebita atenție acordată efectelor sonore, grafismului lor, exploatării potențialului lor comic și ritmul perfect al răsturnărilor de situație surprinzătoare fac din Clementina un film de-o căldură molipsitoare, seducătoare.

Guillermo e un bărbat dezorientat, pueril, cu o profundă anxietate socială și teamă de abandon; colecționar compulsiv și fan înfocat al cantautoarei Violeta Parra - a cărei muzică e deja laitmotiv în creațiile El Pampero Cine. Îi auzim inițial vocea, detașată, rece, demiurgică, îi simțim apoi prezența în simplitatea excentrică a locuinței sale sufocante, dar, de văzut, îl vedem numai într-o pictură. Ba și în câteva, scurte momente, când însă chipul îi apare blurat, out of focus - intenția fiind aceea de a nu lăsa mutarea accentului vizual de pe Clementina pe Guillermo să creeze iluzia prezenței unei a treia persoane, sublinierea faptului că, la realizarea filmului, au participat doar doi oameni și o cameră video. Și că, de fapt, Clementina nu este povestea lor, ci doar a ei, a Clementinei.

Clementina e expresia umană a unei contradicții înduioșătoare, imaginea vie a sensibilității acute, împletite cu o neostoită voință, cu forță, determinare, pe alocuri, cu asprime. Dar când limita dintre empatie și lepădare de sine nu se mai cunoaște, Clementina se pierde ajutând, se înfricoșează iertând. Aventura ei devine drumul inițiatic al unui erou de basm, care trebuie să înfrunte zmeii penelor de curent și-ai pseudo-companiilor de mutare pentru a se regăsi, pentru a se cunoaște, pentru a înțelege, în final, că panica nu prevestește un eșec iminent, că adevărul se deschide abia în liniștea unei clipe de reculegere. Și că poate. Clementina poate. Iată un coming of age al celei de-a doua pubertăți.

Clementina alunecă firesc printre gaguri de dans improvizat și secvențe meditative și urmărește coerența narativă fără a depinde de o strictețe cronologică, fiind mai degrabă o colecție complicată, dar atent calculată, de capricii fluide, pe cât de greu de descris, pe atât de fermecătoare. Cu toate acestea, filmul își ordonează singur propria dezordine și se prezintă încă de la început drept o comedie în cinci capitole - primul, al aclimatizării Clementinei la noul refugiu, al doilea, al unei tacite, intruse micro-povești de dragoste, urmând capitolul întreruperii apei, un interludiu romanesc despre flautul medieval, episodul transformării Clementinei într-un proprietar - îngrijitor - instalator - zugrav și episodul final, al mutării. Clementina nu se vrea o declarație despre gestionarea corectă a situației de criză provocate de COVID-19, ci, mai degrabă, reflectând încercarea omului contemporan, la fel ca în Evul Mediu, de a înțelege cum să se raporteze la senzația unei boli ce vine să-i pedepsească pe păcătoși, caută subtil să contureze o analogie inventivă cu Moartea Neagră - prilej al strecurării unor elemente vizuale și artificii sonore medievale.

Frânturi slapstick și pantomimă, evadare în imaginar, explorare - neconfirmată - a universului lăuntric neurodivergent. Ca amintirea însăși a unei jucării neprețuite se resimte Clementina, această comedie neconvențională mirosind a var, ghimbir și toamnă, care vrăjește cu inventivitatea ei formală, revigorantă, cu absurdul situațiilor cotidiene și castitatea portretizării tiparelor emoționale repetitive, care, în izolare, ies treptat la suprafață.