Surpriza pregătită de Teatrul Republican "Luceafărul" începe de la intrarea în sală. Spectatorul descoperă pe scaun sau în față, pe balustrada lojei, un bilețel făcut sul și legat cu "o pamblică" neagră dantelată, un obiect de lenjerie femeiască, probabil un portjartier. Primul semn de sărire din convenție e făcut. Când citim biletul, înaintăm în lupta cu rigiditățile canonice desuete: Logica a încercat să intre în sală, dar a fost rugată să aștepte afară. O voce ghidușă ne imploră de pe scena cu cortina deja ridicată: Vă rugăm insistent să lăsați logica la garderobă. Alte anunțuri hazlii se aliniază în aceeași direcție. E limpede: băieții ăștia și-au propus să distrugă orice legătură cu raționalul, cu normalitatea, cu logica lucrurilor.
Scena, cu obiecte uniformizate într-un gri șters, obosit, e decorată cu o etajeră scălâmbă și un birou grosier deformat. Mamă, în ce lume am intrat!? îți spui de-a dreptul speriat. Scenografia și regia aparțin aceluiași artist binecunoscut prin năzdrăvăniile lui regizorale: Slava Sambriș! Nume de referință în lumea teatrului românesc de pe cele două maluri ale Prutului stăvilar. Cei trei actori, Cătălin Lungu, Radu Canțîr și Pavel Ermacov, supli, elegant îmbrăcați, se agită dintr-un loc în altul pe scenă. Când se așază pe scaunele lor, începe canonada absurdului. Promovarea ostentativă a lipsei de logică se dezlănțuie comic, precum o epidemie contagioasă cu efecte nebănuite. De la întrebarea banală Ce mai faci? se ajunge la banalizarea rizibilă a stereotipiilor convenționale. Politețuri răsuflate, poziții sociale ridicole pentru timpurile moderne și postmoderne. Dacă ironistul Caragiale își bătea joc de moravurile unei societăți în declin, Ionesco extinde batjocura în absurd și haos. Răspunsurile perfect ilogice ajung la apogeul gasteropodic cu o iuțeală amețitoare, de la o gură la alta. Replicile incredibile, șocante, mișcările grotești, mimica extrem exersată în exercițiu buf, acrobațiile, grimasele, bufonadele sunt asamblate, coordonate perfect și ambalate într-un savuros joc colectiv cu miză pe umorul stenic, revărsat din abundență în fiecare secvență. Aflăm că cei trei, prinși în acest joc electrizant, sunt Vicontele (Cătălin Lungu), Baronul (Radu Canțîr) și Cavalerul (Pavel Ermacov). Ei evoluează ca o tripleta amuzantă, desprinsă din filmul mut. Se pune accent și pe improvizații pantomimice. Desigur, este luată în obiectiv ironizarea titlurilor nobiliare. Cei trei sunt costumați parțial ca simpli funcționari cu rămășițe aristocratice. Niște scăpătați prezumțioși oarecare, goliți de conținut.
Nonacțiunea luată în exploatare de regizor devine vădit gonflabilă, scandalos ilogică, odată cu apariția, pe rând, a celorlalte personaje: Marchizul, Domnul Gras (de fapt, dilematica Doamnă Grasă), Valetul, Doamna Frumoasă. Unul mai caraghios decât altul, expresii ale îndobitocirii ilare în clișee comportamentale detestate și detestabile, intrate în desuetudine accelerată. Cu toții contribuie la destructurarea limbajului și disoluția sensului, teme ionesciene de mare răsunet în teatrul absurdului, care își au originea, iată, în acest creuzet tematic original, reprezentat de Engleza fără profesor, Vicontele și celebra Cântăreață cheală, piesele de început ale marelui dramaturg.
În producția artiștilor din Chișinău, cu premiera din martie 2025, Marchizul era Eugen Nicov, dar pe scena brăileană el a luat înfățișarea în travesti a Vioarei Câșlaru, un ghemotoc rostogolit autoritar printre inferiorii servili, intrați în panică la apariția pe scenă. E o prezență dinamică și dinamizantă în spațiul tern al normelor înțepenite în inerție retrogradă. Prin infatuarea deșănțată a personajului se evidențiază natura disproporționată a relațiilor din cadrul unei comunități umane în declin vertiginos. Diana Vieru în Domnul Gras cumulează ilar toate viciile grandorii gonflate familial, social, maternal, paternal, material, spiritual și universal, cultural și patriotard. Aluzia, în acest context depreciativ, la Vercingetorix, galul revendicat erou de francezi, situează "acțiunea" în spațiul francez, dar este doar un bobârnac inofensiv pe lângă acida Hugoliadă care i-a adus autorului severe critici din partea francezilor. Parcă în busculada deriziunii afișate ostentativ asta ar mai conta. Prin prezența fizică pe scenă, Diana Vieru acaparează atenția mai mult ca însuși Vicontele din titlu, devenind prin obezitatea voit exagerată a corpului un simbol al tuturor aberațiilor de care suferă endemic societatea umană. Auxiliar din vechea aristocrație descinde și Valetul care deapănă amintiri bizare, încâlcite. Ion Liulica îl înzestrează cu un patos evocativ diluat în comicărie. Prestația actorului e convingătoare, puternic susținută de tonul vocii lui declamative. Doamna Frumoasă, bogat înzorzonată cu vestimentație de epocă, e conturată ca degenerată feminitate de Maria Anton. Sclifoseli ce țin de rangul pierdut afișează în fața bărbaților seduși ipocrit de eleganța ei șifonată, intrată în somnolență, acoperită de molii invizibile, dar penetrante imaginativ.
Regizorul Slava Sambriș exploatează inteligent orice colțișor unde comicul se poate cuibări eficient (verbal sau nonverbal). Expandată în ilaritate de mare efect e, spre exemplu, scena ciocănitului la ușă, sau scenele repetitive cum e stropirea Vicontelui cu apă din exterior. Pentru ieșirea din acest haos absurd, o lume căzută de pe fix, regizorul a ales la final un "citat" scenic din Cântăreața cheală a lui Tompa Gabor, produs al Teatrului Național din Cluj în 2009, cu interpreții ce reproduc rapid, ca într-un film cu turație mărită, scenele cheie derulate înainte. Tompa a inspirat cu acest reușit final și pe alți regizori, printre care și pe Lucian Țion care a montat la Sfântu Gheorghe Operele complete ale lui Shakespeare, pe scurt! în 2011. Final devenit, iată, marotă regizorală preluată și de Slava Sambriș. Aduc informația că textul ionescian Vicontele, tradus în românește de Vlad Russo și Vlad Zografi, a stat și la baza altei montări la Teatrul Național clujean în 2007, regia Luminița Văleanu, la care regretatul Ioan Gyuri Pascu și-a adus contribuția în calitate de interpret și compozitor. Cu cânticelele lui drăgălașe, umoristice, spectacolul clujean a fost cu totul altceva. Dovadă că textul acesta se pretează la interpretări diferite, fanteziste, novatoare, precum acest Viconte al lui Slava Sambriș, care rămâne o abordare memorabilă.
(foto: Maria Dontu)