Coincidența este felul divinității de a rămâne anonimă - With Hasan in Gaza la BIEFF, 2025

With Hasan in Gaza este filmul care deschide cea de-a cincisprezecea ediție a festivalului BIEFF (22-28 septembrie 2025), în plină epocă a afirmării drepturilor statale ale Palestinei, recunoscută cu doar o zi înainte de către Marea Britanie, Canada, Australia, precum și în aceeași zi cu cea a unor violente proteste stradale inițiate de sindicatele italiene, ca strigăt de revoltă împotriva genocidului comis de statul Israel, în Gaza. Prin contrast, instanțele românești sunt într-o pașnică grevă salarială, încuind ușile justițiabililor și refuzând chiar și să legalizeze hotărârile judecătorești, încălcând astfel, cu Constituția în mână, dreptul de acces la justiție, presupus fundamental, cauzând mari încurcături justițiabililor și producând drame neștiute unei societăți în care consemnul barbariei este dat, pe această cale. În această modalitate, violența socială este amorsată tocmai de autoritățile chemate să o combată, pentru că tensiunile sociale induse prin refuzul serviciului public reverberează, în cascadă, tot așa cum, metaforic, aripile fluturilor pot declanșa uragane.


Filmul constituie un montaj de înregistrări personale, realizate cu camera de luat vederi VHS, în vara anului 2001, la scurtă vreme după septembrie 2000 și declanșarea celei de-a doua Intifade, în epoca anterioară decolonizării evreiești a fâșiei Gaza. După mulți ani, Hasan se întoarce în Gaza, pentru a-și redescoperi un prieten de închisoare politică, suportată în adolescență pentru vina de a fi aderat, în Palestina, la o grupare statală anti-israeliană. Povestea lui Hasan completează, prin text explicativ final, imaginile surprinse de acesta pe toată perioada incursiunii, operată în regim de samizdat, deoarece filmarea cu un obiect încă vizibil (cum era, în acea epocă, camera de luat vederi), țintit asupra subiectului cu gestul identic al armei duse la ochi (investigat de Harun Farocki, în As You See, 1986), era un sport extrem pentru arabii strict supravegheați de evrei, de la înălțimea miradoarelor ridicate dincolo de gardul despărțitor. Prezența coloniilor invadatoare, păzite de tancuri și de sniperi, chiar dacă dispărute între timp, prin retragerea evreilor, din 2005, oferă o idee despre atmosfera actuală din Cisiordania, acolo unde coloniile avansează permanent.

Este, deci, anotimpul vinetelor și al lămâilor verzi, vândute în piețele improvizate printre ruinele cauzate de obuzele expediate de evrei, peste gard. Casele arabilor sunt ciuruite, cu acoperișuri găurite de "mia de dolari" a șrapnelelor care le penetrează, pe timpul nopții (al căror metal ars este strâns, a doua zi, cu fărașul), și, în general, sunt goale, pentru că nimeni nu se încumetă să le mai locuiască. Magazinele sunt închise, farmaciile evacuate și fiecare bubuitură se estimează în numărul de înmormântări care încheie, invariabil, fiecare zi. Arabii și evreii urmăresc același meci de baschet, de ligă americană, în timp ce își expediază reciproc focoase. Riposta evreilor este, din acest motiv, ceva mai domoală. În liniștea nopții, ea este recunoscută după sunet și frecvență, distingându-se astfel de bubuitul singular și mult mai răgușit al mortierelor arabe. Ocazionalii emisari ONU și-au luat tălpășița din locul lor obișnuit, de pe partea arabă, de unde nu făceau mai mult decât să observe, la fel ca toți asediații presupus ocrotiți.

Este și anotimpul plajei, la care un tată proaspăt ieșit din închisoare, după opt ani, își însoțește fiicele, care se îmbăiază la mal, îmbrăcate. Imaginea mării este un permanent fundal al acestui defrișat colț de rai, din care palmierii și livezile de lămâi au dispărut pentru a face loc betoanelor colonizatoare, din care se inspiră permanent omenirea aflată în continuu asalt imobiliar (a se vedea cazul Florești, prezentat de Radu Jude, în Kontinental '25). Străzile nu sunt toate asfaltate sau, dacă au fost vreodată, asfaltul a pierit odată cu ultimul bombardament. Printre case, marea etalează același azur îndepărtat de la Vama Veche, deși aerul numai de vacanță nu este. Marea nu oferă nici măcar iluzia evadării, căci bărcile pescarilor nu au voie să se avânte în larg.

Sunt mulți copii atrași de camera de filmat, cu care ei cochetează, plini de neastâmpăr, insistând să fie fotografiați, ca unică formă a evadării imaginare din spațiul carceral în care le-a fost dat să trăiască. Mișcarea adeseori dezordonată a camerei, impusă de regimul ascuns de filmare, ca și abordarea de amator, care îi sporește autenticitatea, se liniștește în prezența ursuleților de pluș din camera unei fetițe, frumos mobilată în alb. Delicatețea camerei împănată cu Minnie Mouse și Winnie the Pooh este filmată noaptea, la lumină artificială, sub ploaia bombardamentelor care se aud, de afară. Nu există niciun dubiu că, deși impactul nu a mai fost imortalizat, încăperea și-a primit obuzul metalic devastator. În Gaza, chiar și măgărușii sunt împușcați, atunci când se află la o mult prea mare apropiere față de fiorosul gard.

Viața își urmează cursul, la fel ca și moartea: ici, o tufă de azalee, dincolo un șoim îmblânzit de un băiat zâmbitor, cum altfel sunt toți. Caii pur sânge sunt în continuare îmblânziți cu zahăr și, de la o distanță mare de timp și spațiu, continuă să amintească de soarta lui El Zorab.

Sunt povești care nu au putut fi filmate, nici rostite, căci nu există discuții politice și nici minimal explicative cu interlocutorii filmați în această stranie vacanță de final de sezon. Doar imaginile filmate ale frizeriilor sau cafenelelor lasă să se întrevadă câteva afișe presupus electorale, precum și ale câtorva bulevarde, unde se zăresc mash-uri de etalare a bărbilor unor bărbați în uniforme negre. Toate aceste imagini nu sunt însoțite de un ghid explicativ. Singura traducere a celor văzute este dată, nesolicitat, de șoferul mașinii care îl ghidează pe Hasan, mai mult pentru a marca importanța universității din Gaza, ca instituție impunătoare, cu frontispiciul marcat de scris arab, în negru. Celelalte imagini vorbesc de la sine, mai ales ale acelor check-point Charlie, separând Gaza de Israel, pe unde se face intrarea și ieșirea din fâșie. Pe aici este locul de trecere al muncitorilor către Israel, despre care doar deducem, din alte documentare (No Other Land), că participă la edificarea locuințelor coloniștilor, cu care evreii invadează spațiul Gazei, cauzând conflictul. Nu există altă șansă de supraviețuire decât servirea invadatorului.

Dintre poveștile nerostite, rulate în regim titrat, la finalul filmului, sfâșietoare este cea a locului de întâlnire a muncitorilor care așteaptă rostul de zilier, precum în On the Waterfront / Pe chei, filmul lui Elia Kazan, din 1954. Cu atât mai dureroasă este imaginea nefilmată a celor care, nefiind recrutați pentru o zi de trudă, rămân în așteptare, în același loc din țarc, până la întoarcerea ortacilor mai norocoși, plecați la muncă.

Solidaritatea este singura formă de supraviețuire în acest spațiu și ea se afirmă permanent, prin claxoanele mașinilor care se salută în mers, scurt, atunci când se întâlnesc, fără să se cunoască. La fel ca la Istanbul și chiar în Muntenegru, unde am mai remarcat acest obicei, zumzetul claxoanelor este, în Gaza, semnul întrajutorării frățești.

Un documentar cu o încărcătură vizuală care, cu siguranță, are multe alte povești de descoperit.

În ultima sa carte, Zmeie de hârtie, Romain Gary se confesa astfel: E multă vreme de când mi-a dispărut orice urmă de ură față de germani. Și dacă nazismul nu era o monstruozitate inumană? Dacă era umană? Dacă era o mărturisire, un adevăr ascuns, refulat, camuflat, negat, pitit în străfundul nostru, dar care sfârșește întotdeauna prin a ieși la suprafață? Germanii, desigur, da, germanii... Este rândul lor în istorie, asta e tot. O să vedem noi, după război, odată Germania învinsă și nazismul dispărut sau îngropat, dacă alte popoare, din Europa, din Asia, din Africa, din America, nu vor prelua ștafeta." După care, s-a împușcat.

Situația actuală din Gaza, cauzată de Israel, trimite cu gândul la acest citat explicativ al evenimentelor, pentru care omenirea nu are, din nou, un imediat remediu. Dacă acesta va apărea, cândva, sub forma unui nou proces internațional, va fi o slabă consolare. Momentan, justiția este, cum spuneam, în grevă.