Ce vânt te aduce pe la noi, Comando Corsini? - Popular tradición de este tierra la BIEFF, 2025

Conform AI, Pampero (sau El Pampero) este un vânt rece, uscat, care se formează în Antarctica și se deplasează spre pampas din Patagonia și Argentina, Uruguay, Paraguay. El poate fi însoțit de o scădere bruscă a temperaturii și de furtuni.

Informația AI este bogat ilustrată de peisajele argentiniene, vaste și pitorești, revărsate de filmul Popular tradición de este tierra, produs în 2024, de compania de film independent El Pampero Cine, ale cărei producții sunt prezentate în focus la BIEFF #15. Surpriza a fost aceea că echipa filmului este nu doar a unor cineaști, ci și a unor muzicieni profesioniști, capabili să ofere publicului un recital muzical, în cadrul Q&A-ului care a urmat proiecției filmului. Trupa ce a dat recitalul a fost compusă din producătoarea Laura Citarella, regizorul Mariano Llinás, muzicianul Pablo Dacal și actorul Agustín Mendilaharzu - toți fiind și actori în cadrul filmului.


Filmul este anatomia obsesiei muzicale inițiale a lui Pablo Dacal față de solistul Ignacio Corsini, transferată și asupra prietenilor lui, colaboratori ai El Pampero Cine, cu excepția unuia dintre ei, care refuză să participe la orice demers critic îndreptat împotriva autorităților care blochează finanțarea filmului argentinian. Acesta din urmă se poziționează în apărarea autorității prezidențiale de orice fel, chiar dacă întrupată de figura controversatului președinte Milei. Membrii echipei se conformează opiniei prietenului și colaboratorului lor, renunțând la rândul lor la critica politică, dar subliniindu-și suficient renunțarea, încât să o facă și mai evidentă. Aici se oprește, însă, inserția politică a filmului, restul urmând în cheie poetică și, pe alocuri, comică. Cu vorbă lungă și mare spirit polemic, acești limbuți cineasto-muzicanți (din Bremen?) pornesc la drum prin Argentina, în reconstituirea vizuală și acustică a biografiei cântărețului de tangouri, de început de secol XX, Ignacio Corsini. O fac autoironic, într-o mașină cu parbrizul spart, filmându-se à rebours, fix înspre parbriz și prin acesta, suficient cât să li se înțeleagă autoidentificarea colectivă mai degrabă cu personajul lui Sancho Panza, decât cu celebrul său stăpân, deși lupta este tot cu morile de vânt: cele împotriva politicilor ostile filmului argentinian, autocenzurate, ca și cele ale vântului Pampero.

Biografia lui Ignacio Corsini, de origine siciliană, se împletește nu doar cu cea a membrilor echipei (inclusiv cu cea a celor rămași acasă, în zgomotos concediu paternal, cu acustică de bebeluș insistent și soție nemulțumită), ci și cu cea a altor figuri naționale poetice, față de care guralivii odiseei au dezvoltat, de-a lungul timpului, similare obsesii precum cea care îi așternuse, inițial, la drum. Didascaliile sunt permanente, cu dicționarul în față, în așa fel încât bovaricii europeni să poată înțelege mai bine terminologia peisajului național argentinian, suficient cât să știe la ce visează și în ce spațiu se proiectează, atunci când se gândesc la antipozi. Atenția pare a se datora mai mult griji egocentrice a autorilor filmului de a-și ține visătorii aproape și a nu-i pierde departe de Argentina, ceea ce este un dar imposibil de refuzat, mai ales că inițierea este și amuzantă. Pe un fond muzical de excepție, învățăm ca la carte lecția predată cu temeinicie didactică, aflând ce copac este un ombú, ce fel de cocioabă este o ramada și din ce materiale este alcătuită ea (de strânsură, nici nu se putea altfel din partea unor boemi), ce dans poartă denumirea de pericón și, desigur, ce este acela pampero.

Tot acest peripatetism, derulat de-a lungul unor peisaje citadine golite de orice suflarea omenească, ca și purtat prin întinse și tăcute pampasuri, răvășite de pompero, are ca scop ieșirea din dilema auto-inventată de regizorul Mariano Llinás, de a afla dacă Ignacio Corsini fusese un cântăreț de muzică urbană sau, dimpotrivă, de arii folclorice. Indicii folcloriste existau, în versurile tangourilor lui, care mai pomeneau ici un țăran, colo câte un animal de povară. Totul ajunge să se rezume la "boul" cântat de bardul de origine europeană în celebrul său tangou argentinian, Zaraza. Publicul festivalului BIEFF tresare, căci melodia se dovedește a fi identică tangoului lui Cristian Vasile, în versurile căruia nu apar, însă, boi, ci petale de crini. Cercetarea se împotmolește în acest unic termen doveditor al caracterului presupus folcloric a muzicii lui Ignacio Corsini. Cum, în afara provocatorului regizor Mariano Llinás, membrii Comandoului Corsini se opun cu tărie ideii că tangourile acestuia ar avea vreo factură tradițională, nu există altă ieșire decât, desigur, Google și Youtube, care atestă același legendar tangou cântat și la București, în perioada interbelică. Și, uite-așa, din vorbă în vorbă, cercetarea s-a strămutat la București, unde mitul Zarazei se dovedește, de fapt, al unui bou în jug (nici măcar a unui bour). Ce minunat ar fi ca, odată cu aflarea originii termenului, care nu este deloc un prenume exotic, să se demoleze întreaga idealizare a epocii interbelicului, cu toate excesele ei politice, revitalizate în prezent -dar, asta face deja obiectul unui alt film.

Cert este că periplul menestrelilor corsinici nu are alt scop decât să celebreze simplitatea vieții cotidiene a oamenilor născuți pe acest pământ, sub Crucea Sudului sau aiurea, și să deplângă, odată cu nostalgia tangourilor lui Ignacio Corsini, dispariția peisajelor naturale, înlocuite de betoane și acareturi sofisticate, mereu lăsate în urmă, mereu abandonate, mereu înlocuite. Un ciob de parbriz și un acoperiș legat cu sârmă, peste o cocioabă de lut, poate aduce o perspectivă mai frumoasă asupra existenței - iar, aici, gluma didactică încetează.

De la Plata (orașul din care a descins Comandoul Corsini), la București, s-a dovedit că nu este decât un pas, ba încă unul bine executat muzical și vizual - o descălecare, s-ar putea spune, din perspectiva originii Zarazei, redusă acum la structura unui femicid, din care autorul faptei, celebrul Zavaidoc, scapă nepedepsit, așa cum aparent se tot întâmplă pe plaiurile acestea.