Aristofan a imaginat, în comedia sa Lysistrata, jucată în premieră absolută acum 2.436 de ani, o grevă sexuală / sex strike a femeilor din Atena menită să pună capăt războiului peloponeziac. Matei Vișniec propune, în piesa sa Lysistrata, dragostea mea, publicată în 2022, o reluare modernă a intrigii antice lui Aristofan (actul 1) și o continuare / răsturnare a acestui în lumea contemporană (actul 2). Montată în premieră pe țară la Naționalul ieșean (în regia lui Zalán Zakariás, premieră aprilie 2023), Lysistrata, dragostea mea a fost pusă în scenă și de Anca Bradu cu trupa Szigligeti a Teatrului omonim din Oradea (premieră martie 2025) și prezentată în deschiderea celei de-a 4-a ediții a BukFeszt.
Proaspăt, revigorant, comic și provocator, actul 1 spune povestea lui Aristofan cu mijloace pe alocuri brechtiene (cu totul remarcabile compozițiile muzicale ale lui Ovidiu Iloc) într-un stil apropiat ritmurilor epocii anilor 2020. Lungimea oarecum excesivă a anumitor pasaje e just și inspirat contrapunctată de ieșiri din rol a celor 11 actori care, când și când (în veritabile răstimpuri pirandelliene), leapădă hainele personajelor și devin o trupă de teatru care montează un spectacol. În rol de amfitrion / corifeu / mediator / translator (responsabil, în egală măsură, și de mișcarea scenică), Levente Dimény se adresează mereu publicului, îi prezintă feluritele contexte, face comentarii pe text, anunță momentele importante, strecoară poante, e o gazdă dintre cele mai charismatice.
Dincolo de cuvinte, ecourile războiului se materializează prin valizele de armată (ecou peste decenii ale celor valize multi-functionale și plurisemantice din acel formidabil Danaidelele purcăretian - decorul Ștefania Cenean), o cască și mai mulți soldați (inclusiv acel Fidipide de la Maraton) care se prăbușesc vestind apropierea conflictului. O seamă de uși și paravane completează un spațiu de joc ce mizează pe suprafețele plane, cu două fețe, ca două chipuri ale medaliei (scenografia: Andra Bădulescu Vișniec).
După simularea unui joc de noroc (două actrițe dau cu banul pentru a decide cine va juca Lysistrata), personajul central va fi interpretat, pe rând, de Klaudia Ilyés, Noémi Tasnádi-Sáhy și, în partea a doua, întruchipând o lideră ajunsă la vârsta senectuții, Tünde Tóth. Schimbările se fac firesc și fără vreo explicație suplimentară, semn că Lysistrata e de găsit în toate femeile.
Ambele acte debutează sub semnul ambiguității de gen. Actrițele și actorii poartă haine și văluri negre și refuză să se așeze în categorii de sex / gen de tipul Femei / Bărbați. Pentru a marca încă mai apăsat epoca ultra-contemporană în care e transportat mitul lui Aristofan, Cecília Trabalka interpretează o jurnalistă de teren a postului ArtSex TV care intervievează, pe străzile din zona centrală a Oradei, feluriți cetățeni și cetățene, adresându-le întrebări din zona care dă postului TV a doua parte a numelui. Momentele video (Zoltán Bozsodi-Nagy) sunt proiectate (Dan Băsu, Bence Márton) pe o cortină transparentă ce cade din înaltul scenei. Excelent realizate și interpretate, ele contribuie din plin la porția de comic ce face bine întregului spectacol.
Tot de acolo, din verticala întunecoase, sunt coborâte multicolore neoane înfățișând o seamă de cuvinte. Ele marchează duelul / stand-up-ul poeților improvizatori, una dintre meseriile care proliferează într-o Atenă pe care greva sexuală a femeilor a transformat-o într-un teritoriu în care nu doar războiul, dar și orice armă / cuvânt care definește o armă au fost abolite. Prin urmare, deposedați de ceea ce Vișniec prezintă a fi elementul de bază al bărbăției clasice (bătălia cu iz belic), bărbații se transformă într-o adunătură de pseudo-artiști (ce preferă pijamalele roz, asortate la papuci idem) care se duelează cel mult în rime.
Ați dedus, pesemne, suntem în Actul 2, cel în care Atena redusă la pace și roz propune 10 porunci de o remarcabilă naivitate, potențează ambiguitățile de gen, tună și fulgeră împotriva bărbatului alb și a civilizației create de acesta. În general, e vorba de o Atenă 2.0 care cultivă ceea ce, acum câțiva ani, părea (unei părți a lumii noastre) că este răul suprem, și anume corectitudinea politică absolută. Climaxul acestei diatribe anti-woke e de găsit în scena dezbaterii TV, în care un filozof (Levente Kovács) se declară vinovat de tot și de toate și se sinucide în direct, nu înainte de a răsturna cele 10 noi porunci, negându-le de la un capăt la aproape altul.
Strecurată la un anumit moment din Actul 1, o vorbă spună că diferența dintre o problemă de matematică și o dilemă e că doar problema poate fi rezolvată. Piesa lui Matei Vișniec propune o dilemă dintre cele mai relevante: ce e de făcut într-o Atenă a zilelor noastre, să îi spunem Uniunea Europeană, în care deceniile de pace au eliminat războiul / armata dintre ocupațiile preferate ale bărbaților și în care amenințarea dușmanului (să zicem perșii, să zicem putinii) reapare, fermă și profund neliniștitoare, la orizont? Ce ar recomanda Lysistrata azi, într-o lume, teoretic, a păcii, suratelor sale trăitoare într-o cetate ce pare că a ajuns în situația diametral opusă celei din comedia lui Aristofan? O dilemă justă și actuală (Vișniec izbutește, de altminteri, să realizeze mai multe simetrii interesante) transformată de dramaturg într-o problemă de matematică. Adică, rezolvată. Cu alte cuvinte, ratată.
Anca Bradu marșează, pe alocuri, la caricaturizarea prezentului (vezi, de pildă, aura de demonstrație de 23 august anii 1980, cu stegulețe și costumașe colorate, pe care o au personajele care salută declamarea celor 10 noi porunci). Pe de alta, regizoarea încurajează tonul ludic prin care actrițele și actorii trupei orădene reușesc, cu remarcabil succes, să submineze mare parte din tendințele teziste ale textului. Dinamica de grup, naturalețea cu care asumă feluritele roluri și ipostaze (la diverse momente, sunt 3 coruri pe scenă: al femeilor, al bărbaților, mixt) fac din cei prestația celor 11 actrițe și actori marele plus al spectacolului trupei Szigligeti. Momentele muzicale sunt cu osebire remarcabile și memorabile.
Într-o remarcabilă scenă de grup, femeile din mitul reinventat al Lysistratei sunt supuse un proces de exorcizare lingvistică în urma căruia scapă de acele cuvinte care otrăvesc conștiințele celor mulți și dau grandoare războaielor și, în general, istoriei pe bază de pac-pac. În acea scenă, autorul Cabaretului cuvintelor dă măsura forței sale dramaturgice. În oglindă, în scenele de critică social-politică la zi (mă rog, termenul e relativ, istoria clipei și-a făcut obiceiul de a-și schimba liniile de forță cu o viteză aiuritoare, ce mai e azi la zi din ce era acum 3 ani?), tot ce e nuanțat și sofisticat e strivit sub povara unei înghesuieli de teme și motive (bifate pe repede înainte) peste care plutește duhul rău al diagnosticului formulat fără rest (și fără nuanțe, și fără dileme).
Soliditatea spectacolului și exuberanța interpretării nu salvează integral nefericita tendință a textului de a rezolva prin simplificare. Noroc cu song-ul de final care deschide oarece perspective dubitative. Semn că acolo, pe scenă, adevărul clipei reușește să se opună, uneori, dogmei din fața laptopului.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 30 septembrie 2025 @ Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra din București)