Tatăl de Florian Zeller creează așteptări înalte, fiind cunoscut drept unul dintre acele texte dramaturgice care te răscolesc și te tulbură complet. Totuși, nu textul în sine pare să fie factorul lacrimogen, ci povestea pe care o spune. E genul de situație pe care ai mai văzut-o în filme și cărți, dar indiferent de cât de mult ai fost expus la ea, nu știi cum să o gestionezi atunci când ți se întâmplă. În față cu declinul cognitiv al unui părinte, suntem sensibili la drama pe care o trăiește copilul care încearcă să ducă o viață normală în timp ce tatăl său își pierde irecuperabil identitatea și capacitatea de cogniție. Însă nu suntem obișnuiți cu perspectiva celui care, cu fiecare zi, recunoaște tot mai puțin oamenii și lucrurile din jur și în cele din urmă, nu se mai recunoaște pe sine.
Az apa / Tatăl, în regia lui Vladimir Anton, montat la Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea-Ciuc, adună fărâme din amintirile distorsionate ale lui André (Zoltán Fülöp) într-o portretizare a depersonalizării și pierderii sinelui. Fiica lui, Anne (Bernadetta Fekete), se pierde și ea prin aceste evocări confuze ale portretului diform al familiei lor. Uneori e ea și alteori nu e, ba se mută la Londra, ba nu, e căsătorită sau divorțată? Nu știm și nu putem avea încredere în narator. Avem perspectiva duală asupra unei familii incomplete, care ascunde durerea unei tragedii despre care nu se vorbește.
Spectacolul dozează dramatismul și tristețea, separând scenele cu momente de proiecție a unor înregistrări care reiau trecutul sau anticipează cadrul următor. Schimbarea de scene survine brusc și suficient de frecvent încât să creeze un efect de fragmentare incomodă, însă acesta poate fi simbolul memoriei protagonistului tot mai segmentată, cu tot mai multe goluri. Deși André pare un martor absent la certurile și discuțiile cu privire la soarta lui, acesta ascultă și dă replay la vorbele dureroase: e bolnav, e bolnav, e bolnav. Decorul se schimbă radical de la o scenă la alta, iar André nu mai știe în casa cui se află. Alienarea sa identitară se suprapune cu înstrăinarea față de fiica sa și partenerul acesteia, Pierre (Csaba Vass), pe care îl antagonizează și îl vede drept un intrus. Tavanul se prăbușește lent peste ei (la propriu, e un truc scenografic), amplificând presiunea deja înaltă.
Protagonistul este totodată fragil, dar și ursuz și încăpățânat, cel puțin față de fiica sa și îngrijitoarele lui. Oare respinge orice formă de ajutor, pentru că asta l-ar face să accepte că e vulnerabil și că nu se mai descurcă singur? Zoltán Fülöp joacă firesc bătrânul aflat într-un regres cerebral, dar care își păstrează orgoliul până în ultimul moment. Iar Bernadetta Fekete surprinde natural anxietatea subînțeleasă a situației în care se află. Fiecare zi pentru ea presupune confruntarea unei dileme etice: să rămână alături de tatăl ei, dar să renunțe la dorințele ei; sau să își lase tatăl în grija unei instituții și să prioritizeze ambițiile proprii?
Momentul final în care sensibilitatea și mâhnirea culminează, adică întâlnirea cu mama lui, inversează rolurile și îl transformă pe André în copilul vulnerabil, care strigă disperat după ajutor. Dar Anne nu mai e lângă el, nici unul dintre copii lui nu îi mai sunt alături. Până la urmă, nici femeia aia nu e mama lui. Tatăl rămâne numai bărbatul, bătrânul, un altul.






