Tavanul decorului cade câțiva centimetri. Se oprește. Cade iar. Se oprește. Cade. Asta a fost tot.
Vladimir Anton a înscenat Az apa / Tatăl lui Florian Zeller la Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea-Ciuc în noiembrie 2024 (dramaturgie Orsolya Kész, traducere Csaba Mikó și Ildikó Gáspár). Prin distribuirea lui Zoltán Fülöp în rolul titular (André), Anton mizează pe firesc, pe naturalețe, pe cotidian. Nu e loc de gesturi mari, de tonuri ridicate, de pauze teatrale. André al lui Fülöp e un om ca oricare altul. Ca oricare alt om atins de o boală teribilă, care avansează lent și implacabil.
Montarea ciucană privilegiază simetria din textul lui Zeller. O simetrie bizară, ascunsă, tulburătoare, impecabil adusă la lumină de inversarea / oglindirea (la un anumit moment al derulării acțiunii) a decorului gândit de Raluca Alexandrescu. La adăpostul unui paravan pe care sunt proiectate (video Zsolt Csiki) imagini cu un puști (Nichita Károly Anton) despre care înțelegem, într-un final, că e copilul André, mașiniști schimbă cu 180o scena. Mașiniștii poartă fesuri roșii, asemenea celui purtat, până aproape de final, de André. Mașiniștii sunt complicii lui André. De fapt, André e unul dintre ei, dintre anonimii pe care îi zărim (fără a-i vedea) în fiecare zi. La aplauze, toată distribuția poartă roșul fes. Nous sommes André!
Simetria e cea mai potrivită reprezentare vizuală a ceții care se instalează treptat în mintea, amintirile, prezentul eroului. Ceva pare teribil de familiar și totuși e atât de diferit. Casa lui sau casa fiicei? Iubitul sau soțul fiicei? Fiica Anne sau sora ei? Sora ei?
În momentul internării, mobilierul simetrizat dispare. Amintirile nu se mai confundă, ci dispar de-a binelea. Ușor-ușor, André uită și de el, cel de azi, refugiindu-se, ca ultimă gară înaintea neantului, în anii copilăriei și brațele mamei (Jess Tóth).
Firescul jocului lui Zoltán Fülöp lasă loc colegilor de scenă. Anne (Bernadetta Fekete) e la rândul său personaj principal. Anne cea reală și Anne cea imaginată. Anne cea de acum și Anne cea de acum câțiva ani. Chiar, care / când e adevărata Anne? Dar Laura (Zsuzsa Tatár), singura persoană pe care André o acceptă în jurul lui în afară de Anne? Dus e privilegiul spectatorului de a cunoaște adevărul, în timp ce personajele se chinuie să îl afle / ascundă. Suntem la fel de confuzi ca Anne sau Pierre (Csaba Vass) sau femeile fără identitate precisă de pe scenă (Anna Kányádi, Csilla Dálnoky). Pentru că ce vedem nu e adevăr obiectiv, ci adevărul personajului principal. Perspectiva lui etern-schimbătoare. Nimeni nu e cine e, unde e, când e.
Dacă geniul lui Zeller e de a ne transforma din martori în participanți, neajunsul scriiturii lui are de-a face cu Pierre și, în general, cu relația dintre Anne și acesta. Rigidă, schematică, artificială. E drept, cineva ar putea argumenta că așa îl privește tatăl pe bărbatul din viața fiicei lui, dar, totuși, chiar și admițând acest unghi de analizare a textului, tot izbesc anumite pulsiuni necredibile / puse cu mâna.
Tatăl lui Vladimir Anton debutează blând, clasic și, are pentru o vreme, alura unei montări care își propună să spună textul și atât. Treptat, pe măsură ce ne rătăcim din ce în ce mai adânc prin cutele creierului lui André, spectacolul ne acaparează simțurile, atenția, imaginația. Ne ia cu el, în el. Degradarea eroului lui Zoltán Fülöp are ceva din subtilitatea și profunda umanitate cu care Ion Fiscuteanu îl construia pe acel imposibil de uitat domn Lăzărescu acum 20 de ani.
Acoperișul camerei goale cade câțiva centimetri. Se oprește. Cade iar. Se oprește. Spectatorul privește scena privește de undeva de jos întreaga scenă. De fapt, cu toții am privit, măcar o dată, de undeva de sus această dublă cădere, întreruptă o dată și apoi înghețată. Am privit-o și ne-am gândit la acea clipă ce va veni și pentru noi. Când frânghiile își vor fi terminat treaba și vor fi fost ridicate deasupra paralelipipedului de lemn ce va fi acoperit de pământ.
Când își aruncă fesul cel roșu, cu puțină vreme înainte sfârșitului, Zoltán Fülöp are ceva din gesticulația lui Hamlet în prezența lui Yorick: "L-am cunoscut, Horatio! Era un om plin de haz și de o minunată fantezie".
(Timpul & Spațiul reprezentației: 7 octombrie 2025 @ Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra din București)