Procesul. Dramatizare 2024 de Réka Takács și Marcel Bélai a romanului lui Franz Kafka publicat, postum, în 1925. Spectacolul al Teatrului "Tomcsa Sándor" din Odorheiu Secuiesc cu premiera în noiembrie 2024, prezentat la București în penultima seară a BukFeszt 2025.
Josef K. (Tamás Jakab). Un funcționar bancar. Un om oarecare dintr-un oraș nenumit. Doi oameni in black / two people în negru (Áron Wagner, Norbert Esti) îl opresc și îl arestează. De ce? Nu vom afla niciodată. Unde lucrează cei doi? Nu ni se va spune nicicând. E suficient că știm atât: Josef K. e arestat. Și apoi? Și apoi așteptăm. Asta spun și asta fac cei doi. Ca un ecou în avans al acelui Așteptându-l pe Godot care avea să apară în 1952. 25, 52, ha! Dincolo de goanga răsuflată de mai sus, e ceva beckettian & ionescian în dramatizarea duo-ului Takács & Bélai. Sau poate chiar în Kafka însuși?
Urmează un ceas și jumătate de reprezentație alertă, plină de imagini memorabile și decorațiuni sonore ofertante, o demonstrație coerentă și convingătoare de teatru contemporan solid și relevant. O prăbușire treptată într-o apocalipsă de acum, de atunci, dintotdeauna. Se poate vorbi de hâda înfățișare a instituției de stat de orice fel, din oricare regim politic, din orice epocă. Putem descifra cotloanele fără de ieșire ale sistemului judiciar all-time and worldwide, ale acelui malaxor creator justiție fără dreptate, operator de legi / fărădelegi.
Ceva, totuși, îmi spune că acest A per / Procesul de la Odorheiu e, mai ales, despre om și moarte, despre sensul-lipsă al existenței și al încetării acesteia, despre absurdul vieții și frica morții. Cumva, Tamás Jakab întâlnește, în cei doi emisari al procuraturii supreme, vestitorii sfârșitului ce va veni inevitabil, ca o condamnare de neevitat, ca o arestare pentru nici o vină / simplă vină de a fi. E ceva dostoievskian în dialogul de dinainte de final, în acea întâlnire ca de confesional (adus la catedra de filozofie a universității) dintre Josef K. și preotul lui Árpád Barabás. Sau Bergmanian?
Să nu uităm cum începe totul. Un reflector baleiază pe deasupra capetelor spectatorilor așezați pe primele rânduri ale stalurilor instalate pe scenă (format studio). Semn că oricare dintre noi ar putea fi arestatul. Să nu uităm cum se termină totul. La Kafka, cu uciderea lui Josef K. de către cei doi oameni ai legii (?). La Bélai, cu o convocare de grup a tuturor actorilor din distribuție (mai puțin, desigur, Árpád Barabás și preotul lui), bine înarmați (ca pentru o crimă gen Murder on the Orient Express) și un pistolet vârât în palma lui Josef K. O privire atentă ar putea zice că roșul din piepturile celor mulți indică faptul că, la Odorheiu, omul ucide sistemul. Sau poate nu-i oferă satisfacția crimei și produce sinuciderea?
Banca la care lucrează omul lui Kafka e plasată de scenografa Rebeka Hatházi în holul de la parterul / etajul oarecare al unei clădiri de birouri. Două lifturi, unul la dreapta, altul la stânga. Bașca ceva geamuri în fundal. La răstimpuri, din liftul din stânga (cum privește publicul), cad oameni. Mă rog, cadavre. Alți pasageri din ascensor realizează faptul că ușile s-au deschis la etajul nepotrivit și îi trag înapoi cu grăbire. Ca atunci când, la o înmormântare, trăiești senzația că tu ești următorul. Dar e prea devreme și gândul dispare.
După aflarea veștii privind arestarea, K. e invitat la business / life as usual. Aceiași cunoscuți, aceleași activități. Mai un exercițiu fizic / mers la sală de dimineață. Mai un futai în stânga, mai unul în dreapta, mai un adulter, mai un altul. Pe scenă, defilează o vastă galerie de personaje, costume și situații. În cele ce urmează, câteva exemple. Un grefier pe role, fes și ceva băț de muște (Árpád Tóth). O jună sado-pedepsitoare pe bază de bici & ferăstrău & lumânări vanilate (Xénia-Abigél Barabás). Un avocat cu look de Laurence Fishburne, în scaun cu rotile, cu lanț somptuos la gât și ochelari de soare (Árpád Tóth). Ah, am menționat că avocatul e și orb? Multiple femei, cu roluri și fantezii distincte: o amantă, Leni (Orsolya Veres), o posibilă iubită, domnișoara Bürstner (Orsolya Albert), o mătușă (Kata László). Pictorul-jurist Titorelli (Áron Wagner), cel care împânzește pereții scenei cu tablouri înfățișând iconicul chip al avocatului Fishburne-like (totuși, un avocat orb rămâne cea mai puternică metaforă dintre toate, nu?). Defilarea nu se oprește aici.
Fiecare e întâmpinat cu eclerajul potrivit. Felurite nuanțe de mov ne semnalează latura onirică. Sau grotescă. Sau carnavalescă. Sau pur și simplu marchează faptul că ce vedem în acele momente se întâmplă exclusiv în mintea lui K-Man. Nu e asta, oare, valabil pentru întreg spectacolul? Nu vedem oare exclusiv producțiile teatrale și de cabaret ale creierului unui om care înțelege că va muri?
E un cabaret cu o anumită textură sonoră. Muzica pe care o compune Magor Bocsárdi, de auzit non-stop din boxele amplasate în toate colțurile spațiu de joc & privit, are ceva de radio vechi / cod Morse în versiune digitală. Un fel de pulsație de demult care ar vrea să transmită ceva semne vitale cui are urechi să audă și cord să bată în ritmul potrivit.
La final, totul rămâne fixat ca într-o fotografie sepia. Sunetul lui Magor aduce cu un EKG care își trăiește ultimele sinusoide. Că decedează demonii, angoasele, fantasmele lui Josef K. sau chiar el în persoană rămâne să stabilească fiecare spectator. Până la urmă, de taxe și de moarte nu scapă nimeni, nu?
(foto: Fazakas Bence)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 6 octombrie 2025 @ Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra din București)