Dincolo de protocolul premierei, Pădurea de molizi e un film, nu istoric, ci despre un eveniment dramatic din istoria românilor, petrecut cu peste opt decenii în urmă. Descâlcirea contextului și reconfigurarea pentru ecran a terifiantului moment a ridicat, se pare, serioase probleme. Legate nu atât de dorința legitimă de a face "film istoric" altfel decât se obișnuia sub stindardul național-comunist al "Epopeii naționale", în care corifei cinematografici precum Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Drăgan o dădeau tare cu ideologia comunistă, cică întrezărită și chiar practicată de lideri precum Burebista, Mircea cel Bătrân (înaintat în grad, post-mortem, la "cel Mare"), Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul... niște făcături mincinoase și penibile, dedicate explicit (adică - pardon - pupincurist) Celui mai iubit cinefil al țării... știți dv care.
Da, e bine, dar e și greu să te rupi, onorabil, de rețeta cu pricina. Îți trebuie (nu râdeți!) în primul rând bani, și, apoi, har. Mulți bani pentru locurile de filmare, reconstituiri de decoruri și costume, filmări lungi, complicate, cu figurații numeroase... De unde?!
Așa încât, dl. Giurgiu a conceput o formulă minimalistă, de evocare pseudo-documentară. S-a servit, pentru asta, de fotografii (nu de la Fântâna Albă, ci din istoriografia mai largă a vremurilor), de ceva istorisiri ale supraviețuitorului Gheorghe Holovati (personaj ciudat, la care senectutea se îmbină cu anumite umbre și chiar unele păcate, parțial recunoscute în transfigurarea actoricească) și de scrierile prozatoarei Svetlana Aleksievici (Premiul Nobel pentru Literatură, 2015). Sigur, un nume mare, cu greutate și credibilitate. Doar că... născută abia în 1948, deci relatând din auzite. Nu înțeleg de ce scenariștii și regizorul nu au apelat la formidabilele mărturii ale româncei basarabence Anița Nandriș-Cudla, strânse în volumul terifiant 20 de ani în Siberia. Mai ales că în film apar destule notații și întâmplări ce par preluate (de Aleksieva?) din relatările cumplite prin care a trecut și pe care le-a relatat acea formidabilă Anița Nandriș.
Folosind, așadar, surse indirecte, regizorul a ales o "inovare a mijloacelor" de exprimare cinematografică, translând mărturia femeii în personajul unei actrițe (excelentă Coca Bloos) care, intrând cu eforturi explicabile în pielea personajului interpretat, îl redă printr-un monolog scenic extrem de expresiv. De fapt, acesta mi se pare mie modulul cu adevărat emoționant din structura filmică asumată. Personajul jucat de Mircea Andreescu (Gheorghe, soțul femeii) se străduiește, cu vizibile eforturi cauzate de limitările impuse de scriitură și mise en scène, să ne convingă de autenticitatea unui erou discutabil - se pare că singurul care ar fi scăpat cu viață din teribila baie de sânge.
Desigur, ceva-ceva se articulează acolo, în film. Cu puțină atenție, spectatorul avizat (sau măcar binevoitor în presupusa lui curiozitate) află anumite aspecte, unele întâmplate, altele doar bănuite sau sugerate prin cele narate de personajul documentat. Parcă pentru a suplini puținătatea emoției conferite de autentic, Tudor Giurgiu apelează la cadre filmate la fața locului (redundante, după mine) cu copacii din pădure, azi. Un fel de păstrători siguri, chiar dacă tăcuți, ai memoriei ancestrale, poate. Niște trunchiuri înalte, zvelte induc alegoria verticalității seculare; măcar ne scapă, astfel, de replici pompoase, gongorice, așa cum se prea purtau în cinematografia ceaușisto-nicolaesciană.
Reverența artistică făcută în fața acelui moment tragic rămâne un semn de respect decent față de evenimentul istoric consumat acolo, în satul românesc Fântâna Albă. Și poate trimite spectatorul la mărturii directe, așa cum au fost și cele consemnate cu o imensă precizie și sobrietate de cea care ar fi putut fi și o excelentă scenaristă, Anița Nandriș.