Greul spectacolului e dus cu pricepere și chibzuință actoricească de Fülöp Zoltán, interpretul lui André, un bătrân inginer scos la pensie, care nu mai știe pe ce lume trăiește și devine un obstacol incomod pentru fiica lui, Anne (Feekete Bernadetta), dar și pentru iubitul acesteia, Pierre (Vass Csaba). Ba chiar se simte agresat fizic într-un coșmar redat ca realitate brutală, virtual adevăr șocant. Obsesia bătrânului e că încurcă viețile apropiaților. Dar cei din jurul său par mai demenți ca el și nu știu cum să se descotorosească mai repede de el ca de cadavrul uriaș ce crește mereu din Jacques sau supunerea lui Ionesco. Desigur, fără tentații de a glisa spre teatrul absurd. Dimpotrivă, fiica lui nu știe cum să-l ajute. Regizorul distruge situările cronologice temporale; toate se întâmplă într-o halucinație continuă, amalgamarea întâlnirilor dintre el și fiica lui fiind axa motivațională a subiectului. Oscilațiile între Antoine, primul soț al Annei și Pierre, actualul iubit, creează confuzie în mintea bătrânului și nu mai puțin, probabil, în a spectatorului, atacat de prezența pasageră a unui bărbat (Puskás László) și a unei femei (Dálnoky Csilla), cu statut dubios, obsesii recurente, inhibante pentru bietul bătrân.
Scenografa Raluca Alexandrescu a utilat spațiul de joc cu doar câteva elemente de mobilier, neutre ca semnificație, dintr-un apartament obișnuit. Scena aproape goală de la bun început, se golește progresiv, imaginând spații schimbate de spital și instalând definitiv singurătatea și angoasa din universul tatălui. Paravane trase de-a latul scenei caută să delimiteze aceste spațieri ale frigului lăuntric, frisonant, cu manevrarea acestora de niște indivizi cu șepci roșii în cap, ca și a bătrânului mutat într-un virtual stabiliment conturat drept azil de bătrâni sau spital. Introduși ca figuranți cu funcții sugestive în crearea atmosferei din interiorul sterilizat, rece, inospitalier, al salonului de spital, ei umplu scena cu neutralitate căutată. Manevranții pieselor de decor se mișcă lent, instalând o teamă ascunsă, poate chiar teama de această boală degenerativă de care e atins André. Ei sunt: Jakab Attila, Jakab Imre, Kovács Zsolt, Szebebi Tamás, Szőcs Szillárd Péter.
Ceilalți interpreți au intervenții actoricești de scurtă durată. Provocând și subliniind sensibilitățile lui André, apar Laura (Tatár Zsuzsa), angajată ca asistentă medicală, Mama lui André (Tóth Jess), ultima regăsire în brațele afectivității primare, definitiv pierdute și André copil (Nichita Károly Anton) din proiecțiile video pe paravanele eșalonate în avanscenă, realizate de Csiki Zsolt.
Amuzante și duioase sunt pierderile de memorie ale personajului central, căutarea obsesivă a ceasului și împărțirea oamenilor, a tuturor oamenilor, în două categorii distincte: cei care pun zahăr în cafea și cei care nu pun zahăr în cafea. Tatăl, din perspectiva fiicei, este întruchiparea nereușită a încercării de a veni în ajutor unei epave umane pe cale de degenerare fără posibilități de întoarcere la viața umană. Consolarea ghidușă a îmbătrâniților din sală sau de aiurea: Alzeimer-ul le vine de petrecanie la toți!
(foto: Kelemen Kinga)