Moarte la Teatrul de Revistă poate fi privit ca un spectacol de autor, întrucât regia, conceptul și textul îi aparțin lui Gabriel Sandu. Asistăm la scene de teatru în teatru, "Varieteu personal, autoreferențial", cum spune Toma, interpret al regizorului din ficțiune (un fel de alter-ego al adevăratului regizor). Un Teatru de Revistă este în prag de faliment, trupa se împuținează, decorurile se scorojesc, clădirea are probleme, fondurile sunt insuficiente (sună cunoscut, nu?), iar venirea unui regizor tânăr cu o trupă la fel de tânără este marea speranță a revenirii la normalitate, la menținerea publicului aproape. Vor reuși cei vechi să îi asimileze pe cei noi? Vor accepta cei noi prejudecățile și hachițele celor vechi? Totul e bine când se sfârșește cu bine, dar, se va sfârși, oare, cu bine?
Spectacolul este ambițios, consistent, sudat, extrem de muncit îmbinând muzică, dans, proiecții video, momente de circ, păpuși supradimensionate, monoloage, dialoguri inteligente, momente de performance și de grup, totul sub semnul unei noutăți ce privește peste umăr spre tradiție și trecut, zâmbind îngăduitor, ca imediat ochii să scruteze un viitor și el plin de incertitudini și capcane. Dincolo de bucuria spectatorului veșnic îndrăgostit de teatru, să încercăm să vedem la rece, întregul, detaliile, sudura și fisurile acestui produs unitar, greu măsurabil și cuantificabil, care este spectacolul de teatru!
PUNCTE TARI
1. Subiectul. În general, creatorii de musicaluri pornesc în căutarea unor texte-surse pe care brodează noi teme. Gabriel Sandu este un artist ambițios care înțelege că adaptările pot da uneori greș, așa că își construiește spectacolul în jurul unei idei proprii, scriind un text original, cu săgeți politice și sociale, având principale ingrediente nostalgia, umorul, ironia, aluzia subversivă, satira.
2. Omagiul adus teatrului de revistă, în special teatrului bucureștean interbelic (universul lui Constantin Tănase cu celebrele grădini), dar și aura de nostalgie și înțelegere revărsată peste perioada scheciurilor de televiziune ale anilor 1980.
3. Ana-Maria Ivan, în rolul Mirunei, este punctul central al distribuției. Am văzut-o prima dată cu mulți ani în urmă în sala Epika, în My Fair Lady, semnat de Răzvan Ioan Dincă, am pierdut-o un timp, ca să o regăsesc în spectacolele de la Teatrul Stela Popescu (Anatomia unui clișeu, Hedwig and the Angry Inch) și la Opera Comică unde, chiar în roluri secundare, răzbăteau "vocea și talentul", dar, mai ales, mult prea multă modestie. Gabriel Sandu i-a dat șansa să împlinească un vis de care vorbea într-un interviu: "Cântecul a rămas cu mine de-atunci, de mică, și cred că reprezintă modul în care se poate vedea cine sunt eu cu adevărat. Îmi aduc aminte că, adesea, la întrebarea de ce am dat la Actorie, spuneam: "Ca să pot să exprima mai bine ceea ce cânt.»". Rolul Mirunei oferă actriței posibilitatea să dovedească cum că, aidoma actorilor pe care îi admiră, poate să își transforme replicile în versuri, apoi, imperceptibil, în sunete din care melodia se întrupează elegant și unduios.
4. Muzica (Muzică și ambianță sonoră: Andrei Dinescu și Viorel Andrinoiu) nu este doar o colecție de cântece; ea alunecă discret între sonorități ale trecutului spre cele ale prezentului, imprimă ritm, înviorează atmosfera, pare a nu ține cont de reguli stricte, tocmai pentru a construi împreună cu textul și elementele de scenografie (Decor, grafică video, costume, lumini: Miruna Croitoru) o ambianță aparent superficială, în realitate recognoscibilă și realistă.
PUNCTE SLABE
1. Dimensiunea scenei de la Metropolis nu avantajează momentele de dans coregrafiate de Andrea Gavriliu. Mișcările frânte, ruperile, contorsionările, prinderile sale recognoscibile aveau nevoie de mai mult spațiu pentru a nu da impresia de înghesuială și de lipsă de sincronizare.
2. Finalul (un final dublu) cu accente de comedie neagră nu are corespondență estetică cu restul spectacolului, mult prea duios și nostalgic pentru un asemenea sfârșit. Și nici trimiterile la filmul lui Marcus nu ajută prea mult în acest final. Un plus pentru poza de grup, ultima scenă: este pentru cinefili!
OPORTUNITĂȚI
1. Coregrafia semnată de Andrea Gavriliu ține cont de abilitățile fiecărui membru al distribuției, punându-i în valoare nu doar pe dansatorii profesioniști (Cristi Neacsu, Alex Burcă, Florentin Flo Munteanu, Teodor Cauș, Cristina Marin-Neagu), dar și pe actori.
2. Irina Cărămizaru (Elvira, directoarea teatrului) și Cristina Danu (Stela, actriță amatoare și dansatoare angajată) antrenate pentru musical în spectacolele lui Răzvan Mazilu demonstrează că pot oricând fi distribuite roluri principale de mai mare întindere și vizibilitate.
3. Vlad Crudu (Toma, regizorul spectacolului) și Elena Foris (Iulia, solistă, dansatoare și actriță) sunt norocoșii unor roluri ample care pun în evidență calitățile actoricești și de dansator în special la Vlad și extraordinara voce a Elenei (cântă dumnezeiește Llorando).
4. Într-un teatru ce poartă numele unei actrițe simbol pentru comedia și revista din România, evocarea acesteia este un minunat omagiu și poate fi un imbold spre evocarea altor nume sonore din teatrul românesc. Stela Popescu interpretată de Cristina Danu devine, în anumite secvențe, personajul principal, stârnind, în funcție de vârsta spectatorilor, curiozitate sau dor.
5. Șase vise / coșmaruri (de ce nu șapte ca în Kafka?) oferă consistență textului dramatic, dar mai ales dau șansa fiecărui performer (Ana-Maria Ivan, Elena Foriș, Teo Cauș, Cristina Danu, Vlad Crudu, Alex Burcă) să se exprime (prin dans, muzică, instrument, actorie pură sau împletirea lor), să se evidențieze, desprinzându-se din scenele de grup spre momentul său unic de strălucire.
AMENINȚĂRI
1. Poveștile de viață, chiar dacă se scutură cât pot de patetism, chiar dacă au un bagaj emoțional pătrunzător, aglomerează mult prea multe teme, evident aflate în interesul multor creatori tineri: abuzul provocat contra celor de o orientare sexuală diferită, relația toxică copil-mamă (trei mame toxice nu sunt cam multe într-un musical? se revoltă mama din mine), poluarea, schimbările climatice, abuzurile de diverse tipuri, traume trangeneraționale, naționalismul dus spre extremism, închistarea religioasă).
2. Trimiterile culturale la viața Bucureștiul interbelic nu pot fi gustate de necunoscători, stârnind nedumerire și văduvind pentru aceștia mesajul spectacolului.
"La revistă avem de toate / Este mare varietate / De ne vezi showul o dată / Nu ne mai uiți niciodată.". Versuri simple într-un spectacol complex, despre o realitate complexă, cea a teatrului, cu izbânzi și înfrângeri, cu meschinării și înălțări, cu tăceri și urlete. Actorul și sălbaticii, actorii și sălbăticia lumii, din ce în ce mai greu de nestăvilit. Și totuși, nimic și nimeni nu va opri lumea să râdă, să plângă, să simtă.
(foto: Andrei Gîndac)