Apocalipsa terapeutică - Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii

Despre comunism mai "simţim" cu toţii în România. Fiecare în felul lui: se scrie, se discută, se judecă, se analizează, se lustrează, se îndosariază. Şi, de o vreme încoace, se fac filme. Într-adevăr, subiectul e fierbinte şi începe să vîndă, rana e acolo, încă nu s-a vindecat; doare şi trebuie pansată. S-au perindat prin faţa ei mulţi specialişti: unii au propus cauterizarea (Cristian Mungiu, cu al său Occident, sau Corneliu Porumboiu, cu A fost sau n-a fost?), alţii au încercat frecţii la piciorul de lemn ("15" al lui Nicolaescu e un lider în domeniu), şi, printre multe alte abordări notabile, şi-a făcut loc o nouă metodă - îmbălsămarea homeopatică.

Premiera românească a filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, primul lung metraj semnat Cătălin Mitulescu, a avut loc la Cluj, în cadrul TIFF-ului, fiind asezonată cu o sală plină pînă la refuz, răsplătită cu aplauze entuziaste şi, nu în ultimul rînd, aureolată de succesul repurtat la Cannes, unde, înscrisă în secţiunea Un certain regard, pelicula a concurat cu alte 23 de producţii şi i-a adus Dorotheei Petre premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal. Filmul este o coproducţie Strada Film (România) şi Les Films Pelleas (Franţa). Cît despre producătorii executivi ai acestui debut în lung metraj remarcat de New York Times, indieWire, Variety ş.a., ei sînt nimeni alţii decît Martin Scorsesse şi Wim Wenders.

Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii este un film atipic despre comunism: propune o abordare relaxată a atmosferei din finalul anilor '80, urmărind o recuperare idilic-ironică a sfîrşitului dictaturii lui Ceauşescu. Linia narativă e una simplă: Eva (Dorotheea Petre), o adolescentă în vîrstă de 17 ani, locuieşte în Bucureştiul cartierelor mărginaşe, împreună cu părinţii şi cu fratele ei Lalalilu, cu zece ani mai mic. Visul Evei este să fugă din România şi să călătorească în jurul lumii, dar fratele ei, devastat la gîndul că ar putea-o pierde, pune la cale un plan împreună cu doi prieteni de la şcoală (Tarzan şi Silvică): să-l omoare pe dictator, astfel încît Eva să poată rămîne şi să trăiască într-o ţară liberă.

Filmul lui Mitulescu are o poveste coerentă, personaje verosimil-pitoreşti, nu îi lipsesc răsturnările de situaţie, are atmosferă, şi, mai ales, umor. Titlul este foarte bine găsit, atrage atenţia şi nu spune mai mult decît e cazul, nu promite altceva decît oferă, şi anume povestea revoluţiei din perspectiva unei adolescente şi a unui copil. Scenariul (Cătălin Mitulescu & Andreea Vălean) este excelent scris, muzica lui Alexander Bălănescu se pliază fără ostentaţie pe atmosfera "mild" a poveştii, iar scenografia (Daniel Răduţă), imaginea (Marius Panduru) şi montajul (Cristina Ionescu) sînt alte trei ingrediente unde profesionalismul nu lasă de dorit. Şi la capitolul casting filmul stă foarte bine - actorii par să fi fost selectaţi pe sprînceană, inclusiv copiii şi cei distribuiţi în rolurile secundare, Jean Constantin şi Mircea Diaconu fiind alegeri mai mult decît inspirate. De remarcat performanţa Dorotheei Petre şi interpretarea puştiului Duma Timotei Andrei, care nu e deloc artificial, spre deosebire de mulţi alţi copii distribuiţi în filme / spectacole.

Am auzit păreri împărţite după premiera de la TIFF. Unii au spus "o porcărie" fiindcă nu-i interesa subiectul sau nu au rezonat la abordarea propusă de regizor. Alţii, obişnuiţi cu filme dure, declarative sau pur şi simplu în alt registru, au spus "drăguţ". Alţii plîngeau aproape, exaltaţi la gîndul că în sfîrşit cineva a găsit tratamentul potrivit pentru o rană veche şi dureroasă. Personal, m-am simţit foarte bine după acest film. El spune o poveste, şi nu o spune oricum, se ocupă de o temă delicată - şi o face într-un mod care e departe de a fi provincial sau prăfuit. Filmul propune o acceptare, o recuperare, o posibilitate de împăcare cu propria istorie. Este unul dintre răspunsurile adecvate la întrebarea "Avem un trecut, avem o problemă, cum procedăm?". Atmosfera care predomină e una nostalgică - de altfel, regizorul a declarat într-un interviu acordat României Libere că, în opinia sa, "nostalgia e cheia prin care îţi iei la revedere de la trecut".

Mitulescu reconstituie în acest film atmosfera unei lumi în prag de apocalipsă, lucrînd cu multă atenţie la detalii (vezi scena autobuzului care împinge viitorii pasageri pentru că nu are loc să întoarcă pe strada desfundată) şi folosind cu grijă clişeele, fără a forţa nota (camioanele de jucărie, portretele lui Ceauşescu atîrnate în sălile de clasă, vinilurile cu muzică occidentală etc.). Se ating multe note sensibile: spaima resemnată a celor maturi ("Să nu mai vorbeşti niciodată despre Dumnezeu sau Ceauşescu", îi spune mama lui Lalalilu), încercările de eliberare ale copiilor şi adolescenţilor (tentativa Evei de a fugi peste graniţă împreună cu Andrei, fiul unui disident), revolta tragi-comică a bătrînilor împotriva sistemului (bunicul care protestează cînd vecinul său, securistul, este invitat la masă). Ironia e în acest film un adjuvant al nostalgiei, iar versurile tautologic-absurdiste ale cîntecului pe care îl repetă liceenii pentru serbarea de sfîrşit de an: "Ţara noastră-i ţara noastră, dulce pajişte albastră" stau drept mărturie.

Lăsînd la o parte debrisul ambiguităţii caracteristice unora dintre scene - oricum, neglijabil -, se poate spune despre acest film că marchează în peisajul cinematografic românesc trecerea dinspre o estetică a disperării spre una a speranţei. Relevantă în acest sens poate fi şi imaginea din final, cea a Evei aflată pe puntea unui vapor luminat care pluteşte în larg. Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii este o poveste bine spusă despre o perioadă problematică, un demers rezultat dintr-un mod autentic de a "simţi" despre comunism, foarte bine susţinut de actori, regie şi scenariu. Un film terapeutic despre trecut.