Documentarul Cei vii, în regia Ancăi Hirțe, abordează diverse aspecte ale războiului și cum acesta nu se termină pentru un soldat atunci când el se întoarce acasă (asta dacă se întoarce). Filmul prezintă poveștile a trei veterani întorși acasă din Afganistan, dar punctul central de interes este văduva unui soldat căzut la datorie. În mare măsură, ceea ce vedem pe ecran sunt interviuri, cu mici inserții de imagini arhivate de acum 20 de ani. Cadre extrem de apropiate de fețele interlocutorilor, în intimitatea lor, felul în care emoțiile sunt transmise doar prin expresiile faciale ale acestora și ochii care nu mint, fac ca experiența de urmărire a documentarului să fie foarte crudă, necenzurată și reală.
Filmările din arhivă care ne sunt prezentate pe parcurs au acest aspect de found-footage. Toate sunt filmate amatoricesc, cu cameră zgâlțâindu-se în mâna celui care filmează, și se apropie destul de tare de ceea ce azi cunoaștem ca vlog. Această documentare pe care militari o făceau era cel mai probabil un mod de separare față de câmpul de luptă și de războiul propriu-zis. Ceva ce arătat familiilor care îi așteptau acasă. Ei bine, în cazul lui Dragoș Alexandrescu, nu a mai fost valabil. O cunoaștem inițial pe soția sa, Bianca Alexandrescu. Ea narează povestea lor până când acesta a decis să meargă în război. Cu toate conflictele și diferențele de principii pe care cei doi le aveau, Dragoș nici nu se gândea că nu se va întoarce acasă. Însă, din nefericire, în război orice e posibil. Acesta a decedat chiar înainte de ziua lui, pe câmpul de luptă.
Schimbăm apoi registrul la Matei, un veteran care, după un accident teribil și o spitalizare într-un spital din Germania, a supraviețuit întreg. Însă doi prieteni de-ai săi, n-au fost la fel de norocoși ca el, unul dintre ei fiind tocmai Dragoș. Al treilea personaj este Dan, un fost sub-ofițer, care descrie cum trăiau oamenii din zonele frecventate de ei, și cât erau de răi unii cu alții. Dacă nu era de ajuns peisajul ostil în care erau plasați, nici oamenii din jur (civilii) nu îi vedeau cu niște ochi foarte buni, cu toate că erau ajutați de soldați cu diverse alimente și apă.
Ultimul veteran cu care facem cunoștință este Costi, cel mai afectat de ororile războiului dintre cei care s-au întors. E adevărat, a ajuns înapoi acasă, însă nu cum a plecat. Traumele psihice nu au fost de ajuns, rănile fizice distrugându-l pe viață și lăsându-l cu amintiri amare și groaznice de pe front. Toți acești oameni au totuși ceva în comun: toți au pierdut câte ceva. Fie că pe cineva sau ceva din ei, șocul și durerea cauzată de pagubele războiului duc la o singură întrebare: a meritat, sau, la ce bun că au fost acolo?
Paralela dintre Afganistan și Vietnam, din perspectiva românilor, e aproape identică cu cea a tinerilor americani din ani '60 și '70, care au renunțat la un viitor normal sau au fost trimiți într-o luptă care practic nu le aparținea. Exact cum o auzim pe Bianca la începutul filmului cum blamează faptul că acest război nu era în nicio măsură legat de România, militari care au fost prinși în bătaia puștii nu meritau să își ruineze viețile lor și ale familiilor lor pentru un conflict care nu îi afecta direct. Războaiele precum a fost cel din Vietnam implică grupuri de persoane care, din păcate, pică în mâinile conducătorilor și a celor care comandă focurile de armă, și care nu iau în calcul viețile celor care, la urmă, suferă cel mai mult. Ai noștri au lăsat în urmă oameni dragi, familii, părinți copii și soții, pentru a fi solitari cu soldații americani trimiși în Afganistan pentru a aduce o schimbare într-o lume parcă pierdută. Însă, poate, unde pare că nu mai există speranță și totul e pierdut, ultima urmă de umanitate nu va dispărea niciodată.
Ceea ce Anca Hirțe urmărește prin interviurile cu cei patru este o perspectivă diferită asupra războiului, dar care ajunge la un punct comun în care experiența care pare să fie diferită pentru fiecare în parte, formează aceeași concluzie. Nu putem opri sau controla un război, dar putem avea grijă să nu înceapă. Cei vii este cu siguranță o experiență pe plan emoțional și un carusel de sentimente și trăirii. Prin simple mărturii și experiențe prezentate prin interviuri, emoția din glasurile și gesturile acestora culminează într-un catharsis răvășitor, și lasă un gust amar la final. Lista cu soldații români căzuți la datorie de la final prezintă în sine o listă a morții, fiecare lăsând ceva în urmă.