În unele cărți e hotelul acest loc de intersectare a istoriilor biografice, în altele este gara, aici e banca pe care oameni diferiți vin să se odihnească un pic, contemplând peisajul înconjurător și visând la un loc de veci liniștit, când va fi să fie, în cimitirul din apropiere. Contrastul dintre austeritatea locului și energia locutoare a celor două personaje feminine, mamă și fiică, este de efect pe scenă.
Așa ceva într-o ficțiune e mult mai greu de realizat, mai ales într-o parabolă epică, unde senzația de artificialitate este mult mai puternică. Dar aici, în reprezentarea scenică, banca și-a jucat, așa zicând, perfect propriul rol, ieșind din cadrul scenografic pentru a participa, în felul ei, la dialogul sincopat al mamei cu fiica, în așteptarea fiului. Păstrând regimul realist, spectacolul a avut de la bun început acest arierplan simbolic, deloc ostentativ și artificial, dar pe cât de discret, pe atât de rezistent. Istoria concretă de viață personală a fiecărui om de pe scenă (fie el vârstnic ori tânăr, femeie sau bărbat, straight, gay sau trans) are în jur, ca o aură, o doză de generalitate umană, ce face posibilă reprezentarea piesei în spații culturale și mentalitare distincte. Că am găsit similarități între experiențe personale și textul unui autor norvegian pus în scenă de un regizor român nu e deci o întâmplare, o coincidență, ci ține de finalitatea artistică din această Zi de bucurie, în care general-umanul și particularul, omul generic și insul concret, tipicitatea și specificitatea definesc modul interior al fiecărui personaj.
La figurat și la propriu
Cu acest reglaj fin între realism și parabolic, spectacolul a început să crească, organic, de la o secvență la alta, nelăsând, pe durata a 200 de minute întreruptă de o pauză, spectatorul să "răsufle" deloc. Sala ticsită de spectatori a fost și ea ca un personaj, unul colectiv, ținându-și parcă respirația în urmărirea a ceea ce se întâmplă în viețile noastre, acolo pe scenă. Câteva insert-uri specifice lui Afrim au contribuit la însumarea unui teatru total, multi-dimensional și pluri-artistic. Pe lângă tenta absurdă, ionesciană, a unor replici, dansul fiului absent-prezent, văzut de spectatori, nu și de personajele din cadru, a dat o dimensiune în plus, fantastică, aproape metafizică, actului întâi, precum și celui de-al doilea, în care decorul s-a schimbat, devenind unul indoors, dar prezența spectrală a fiului absent a continuat să puncteze evoluția dramatică.
La fel de importantă (și sugestivă pentru viziunea regizorală) a fost muzica făcută să se audă pe scenă, un adevărat univers sonor, obținut prin punerea câte unui vinil cu melodii superbe din anii '80, nu dintre cele mai cunoscute de către publicul larg, însă dintre cele mai bune. O melodie din anii tinereții mamelor și taților din piesă se aude deodată pe scenă, inundă spațiul tuturor cu căldura și intimitatea ei, cu asocierile din memoria afectivă, iar apoi se oprește brusc, cu un hârâit, ca și cum a sărit acul pick-up-ului de pe vinil, ca și cum trecutul nostru nu se mai poate întoarce, decât așa, pentru un moment de grație.
Și autorul piesei, și regizorul spectacolului sunt din aceeași generație, sunt născuți chiar în același an (1968), iar textul și reprezentarea lui sunt de o contemporaneitate acută. Din caietul-program am aflat că piesa a fost scrisă "înainte de pandemie", iar premiera ei, la Oslo, a avut loc în 2022. Spectacolul lui Afrim va exploata in crescendo această actualitate a textului scris de Lygre, dar, de data aceasta, nu în sensul generalizării simbolice. Nu mai e vorba de acea perenitate a unui text vechi, excepțional, și de Shakespeare - contemporanul nostru, ci de problemele actuale ale oamenilor de acum, dinainte de pandemie și din timpul ei, cu experiențele lor în care ne regăsim perfect. De ce? Nu numai fiindcă arta lucrează cu aceleași câteva tipuri umane de regăsit în orice epocă și în orice spațiu, ci și pentru că - de data asta la propriu, nu la figurat - personajele din 2022-2025 suntem noi.
În actul doi, foarte diferit de primul și completându-l absolut remarcabil, simbolistica și alegoricul reprezentării dramatice se "contractă", scena fiind populată de numeroase personaje, unele cunoscute în actul întâi, altele, cele mai multe, apărând în fața noastră pentru prima oară. Spectacolul de teatru devine palpitant, ca un film, și prin aceea că un personaj sau un cuplu intră deodată în scenă cu propria istorie, care trebuie cumva spusă, exprimată, aducând astfel noutate discursivă și factuală într-un spațiu deja plin de mărturisiri și confesiuni. Cea din urmă entry mi s-a părut și cea mai puternică: încă o mamă care vine cu propria ei experiență, cu durerea personală, în casa fiului ei gay, distrus fiindcă (așa crede el) l-a părăsit iubitul.
Mama însăși a fost înșelată de soț, dar dincolo de drama fiecărui personaj, e de remarcat inteligența compozițională a acestui spectacol, cu o structură deschisă, imposibil de anticipat. Până la finele spectacolului, un alt om care suferă poate intra pe scenă, oricât de puțin timp i-ar mai fi rămas în această Zi de bucurie, pentru a-și înfățișa experiența cuiva apropiat. A fost pur și simplu minunat sentimentul acesta creat, printre altele, de spectacol: că, atâta vreme cât avem cui să povestim ce ne doare, și atâta timp cât cineva ne ascultă cu adevărat, familia, societatea și umanitatea încă există, că nu sunt niște vorbe goale, ci niște cercuri care ne apără viața. După dezlănțuirea verbală de la petrecerea din actul doi, spectacolul se va încheia cu scene memorabile în care mama înșelată și fiul părăsit își spun unul altuia durerea.
Câteva cuvinte și despre jocul actorilor, prea mulți și prea buni în spectacol pentru a putea face caracterizări individuale. Firește, unii au avut roluri mai complexe și, prin aceasta, mai dificile, pe când alții și-au urmat personajele create din numai câteva linii, ca niște schițe caracterologice. Indiferent însă de ponderea și de complexitatea rolului, eu am putut vedea bucuria actorilor și actrițelor de a juca în acest spectacol, cu asimilarea totală, "fără rest", a felului de a fi al unui personaj, printr-un fel de identificare la care a contribuit, probabil, și acuta contemporaneitate a textului dramatic. Căci, cu oricât entuziasm ar juca-o o actriță pe Gertrude, parcă tot mama cu fiica în străinătate ori mama înșelată de soț ne sunt mai aproape, ca roluri "placate" pe experiențe din timpul nostru, pe suferințele personajelor din textul unui autor născut în 1968, nu în 1564.
La final, spectatorii nu-i mai lăsau, practic, pe actorii și actrițele de la "Alecsandri" să se retragă după 200 de minute de Teatru. Cu toții aplaudam fără oprire și-i obligam astfel să revină pe scenă, de parcă n-ar mai exista o cortină care se trage și niște oameni ar trebui să ne joace în continuare, până la epuizare, rolurile existențiale.
(foto: Gavriil Petrea, George Popovici)