Spațiul unde se desfășoară acțiunea poate fi considerat o graniță între două lumi: cea a satului și cea a pădurii, adică lumea reală, cunoscută, și lumea de dincolo a misterelor și a locurilor nu atât de prielnice pentru ființa umană. Nu întâmplător unul dintre personaje este intitulat Codruța (Ana Maria Marin), iar printre primele încercări de cuvinte ale Fetei Pădurii (Pamela Iobaji) auzim repetitiv de codru. Încă de la început ne întâmpină o atmosferă întunecată, de casă în ruine, o locuință ce fusese mistuită de flăcări, iar pe jos este încă cenușă. Personajele sunt îmbrăcate în haine ponosite, gri, urâcioase, care subliniază sărăcia în care trăiește familia încercată. Niculae (Visarion Udatu) este capul familiei, fratele cel mare, stăpânul casei, om care, deși trecut prin numeroase tragedii, își păstrează puterea și forța, cel puțin la nivel exterior. Observăm în el tipologia omului de munte, bine făcut, ce ține casa într-o oarecare ordine. Publicul poate recunoaște destul de ușor acest prototip de țăran român, prezent în numeroase romane ale rulalului românesc. Vocabularul său este unul arhaic, plin de regionalisme, dar, în același timp, și destul de colorat și violent. Am putea spune că este reprezentantul unui patriarhat rural, însă este complet ruinat pe interior, chiar dacă este singurul care știe carte.
Actrița Nicoleta Moscalenco dă viață personajului Lucreția, sora care este păstrătoarea tradițiilor și a superstițiilor, ajungând până acolo încât îi exasperează pe cei din casă. Crede în semne, în descântece, în puterea cuvintelor. Pentru ea, totul are o explicație în ordinea cosmică. Există o scenă când Niculae pleacă noaptea la pădure, iar Lucreția începe să-i ofere anumite amulete protectoare, ca în basmele populare, pentru a-l proteja de spiritele pădurii. Aceasta este și cea care îl pregătește ce să facă, în caz că se va întâlni cu cineva în pădure, chiar dacă nu este deloc de acord cu această plecare nocturnă, care este repetitivă. Paraschiva (Mălina Moraru / Cabiria Morgenstern) este sora ce visează la călugărie, poartă năframa în casă, fiind, pare-se, cea mai credincioasă dintre toți, și cu siguranță numele nu a fost ales întâmplător. Codruța este copilă din flori, dar este singura care emană o energie diferită și se simte constrânsă de atitudinea supusă a surorilor ei vitrege. Ea este imaginea copilului rebel, care și-ar dori să iasă din acele ruine gri. Codruța poate fi considerată și un personaj-ales, cel prin care Fata Pădurii poate, într-un fel, să comunice, existând și un schimb de priviri destul de intense între ele, fapt ce ne transmite că ceva le leagă.
Mioara (Maria Alexievici / Teona Stavarachi) este personajul care a fugit, soția lui Niculae, ea fiind corifeul și cea care cântă și ne introduce în poveste. Este un narator care ne explică cum stau lucrurile în casa respectivă și care sunt legăturile de familie. Versurile și muzica sunt absolut fabuloase, pline de un mesaj folcloric arhaic, cu inflexiuni vocale specifice folclorului din zona respectivă. Momentul când Niculae o aduce pe Fata Pădurii în casă creează începutul unei așa-zise schimbări în axis mundi-ul casei respective, care era distrus inițial. Oricât de mult ar respecta superstițiile și credințele populare, putem observa că răul se poate strecura oriunde, cu atât mai mult într-o casă în care contextul îl face să fie primit.
Decorul, semnat de Réka Oláh, reușește performanța rară de a transforma spațiul scenic într-o zonă de graniță între real și fantastic: putem interpreta structura casei ca un loc ruinat, care a fost mistuit de flăcări; totul este gol, doar un schelet, așa cum sunt și sufletele locuitorilor din ea. Se vede și copacul, care simbolizează zona pădurii, acesta fiind de culoare albă, fără frunze, fără flori, ci doar niște crengi uscate. Graiul popular din Sălaj este și el prezent și foarte bine interpretat de către actori. Luminile sunt foarte bine gândite, fumul scenic creează atmosfera de straniu, gotic, întunecat. Putem spune că spectrul pădurii nu e doar fundal, ci personaj activ, pentru că în jurul ei se întâmplă acțiunile dramatice ale spectacolului. Ea este păstrătoarea secretelor familiei.
În mitologia românească, pădurea e spațiul interzisului: acolo trăiesc strigoii, fetele pădurii, spiritele celor pierduți. De aceea e important ca cele două lumi să fie separate; însă, în momentul când pădurea le intră la propriu în casă, lucrurile se schimbă și ies la iveală lucruri pe care spectatorul le va descoperi. Și, la fel ca în mitologia ielelor, oare cine este cel mai influențat de Fata Pădurii, dacă nu personajul masculin, adică Niculae? El, care pe tot parcursul spectacolului ni se înfățișează ca cel mai dur, este efectiv rătăcit de influența pe care această creatură o are asupra lui.
Prin textul lui Doru Vatavului și regia subtilă a lui Irisz Kovacs, lumea arhaică a satului transilvănean nu mai este doar o relicvă etnografică, ci un teritoriu viu al fricii, al vinovăției și al dorinței de purificare. Casa în ruine, pădurea care pare să respire, personajele bântuite de traume și superstiții, toate compun o metaforă a rătăcirii colective, a pierderii reperelor morale și spirituale. Este un spectacol de care lumea teatrală autohtonă are atât de multă nevoie.
(foto: Volker Vornehm)