Piesa americanului Joseph Heller (cel care debuta în 1961 cu romanul-bijuterie Catch-22) a apărut în 1967 (denumire în original, We Bombed in New Haven, traducerea în română: Ramona Tripa) și a fost inspirată din războaiele epocii. Un Vietnam, o Coreea și așa mai departe. Bocsárdi și trupa clujeană sunt contemporani cu Ucraina, cu Gaza și așa mai departe. Nimic nou sub soare?
Umorul spectacolului clujean e atroce, gradul de meta- e major. O trupă de actori joacă o trupă de soldați care se antrenează jucându-se de-a bombardatul unor ținte îndepărtate. Mai un New Haven, mai un Constantinopol (ce dacă nu mai există, sub acest nume, de multă vreme?), mai un Chișinău. Poanta e că joaca de-a bombardamentul nu e chiar joacă, joaca de-a soldații nu e doar joacă, joaca de-a actorii nu e chiar joacă.
Înainte de fiecare așa-zis asalt, se știe cine ar trebui, chipurile, să "moară". După fiecare asalt, cine trebuia să moară chiar moare. Pe bune, de-a binelea, definitiv. Pentru a marca momentul, la catafalcul lui, de pildă, Sinclair (Radu Dogaru), e rost și de muzică solemnă (la trompetă și, mai târziu, la chitară electrică, Mihnea Blidariu). De altfel, muzica însoțește tot acest festin pirandellian (era să scriu fellinian) pe nume Am bombardat New Haven. Magor Bocsárdi propune o ambianță sonoră care subliniază / contra-punctează / potențează / ironizează derularea întâmplărilor.
Scena e, în cea mai mare parte, spațiu gol. Ce rămâne e mai o gheretă de maior (Ovidiu Crișan), mai o masă (pe care șed gogoși proaste și cafea oribilă), mai un scaun, mai un tomberon. Bașca un rastel de uriașe reflectoare (decorul: József Bartha). Obiectele de recuzită includ mingi de baschet, o crosă de golf, o armă de vânătoare și, și, și niscaiva bombițe. Mai mari, mai mici. Mai de jucărie, mai de... La finalul primei părți, una dintre ele aterizează în mijlocul publicului de la parter. Sunetele lui Magor Bocsárdi însoțesc traseul bilei negre pe sub staluri. Spectatorii râd, dar nu e, neapărat, râsul lor.
Aparent, convenția e teatrul ca oglindă a vieții. În fapt, substanța e viața ca o colecție de oglinzi cu rol de mască. Pe scurt, nu teatrul și actorii sunt în discuție (deși delicioasa apariție a finanțatorilor interpretați de Cătălin Herlo și Radu Lărgeanu propune un foarte isteț comentariu despre becalienele pofte ale potențialilor investitori în teatru), ci realitatea și oamenii. Realitatea aia care e cât se poate de dură și necruțătoare, dar pe care noi o privim ca pe un spectacol ale cărui fapte, chiar dacă uneori mai nasoale, se întâmplă undeva, cândva, pe alte tărâmuri, în alte timpuri și, desigur, în ficțiune. Oamenii ăia care se comportă, în tot și toate, ca și cum sunt niște actori ce interpretează niște roluri, cu mica-mare diferență că rolurile astea sunt viața lor.
Vezi, în acest sens, genialele dialoguri dintre Starkey (Caras) și iubita lui Starkey (aka Ruth, interpretată de Sânziana Tarța) în care, în cel mai pur stil Mazilian, se ia la mișto tot ce ține de amor și lucruri asociate acestui, nu-i așa, măreț sentiment. Sau vezi întreaga evoluție a personajului Starkey, cel care, animat, teoretic, de cele mai nobile și morale țeluri nu reușește vreo clipă să fie altceva decât un soldat credincios ordinelor primite de la superiorul său.
În fapt, asta reușește Am bombardat New Haven să demaște: capacitatea omului de a fi o rotiță într-un mecanism, nimic mai mult. Un mecanism care, sub aparențe roz-superficiale (ce altă teribilă asemănare între epoca în care scris Heller și prezent!), produce fapte atroce cu mânuțele celor care râd, se amuză, se distrează la locul de muncă.
Ca orice trupă care se respectă (de soldați, de actori, de colegi, în general), și cea din spectacolul clujean are idioții ei, numiți ca atare (interpretați de Flaviu Balint, Denis Istudor, Rareș Nistor, Andrei Potîrniche). În fapt, idioțenia / prostia se împarte uniform. Consecința, dincolo de bombardamentele prestate ca un exercițiu team building la manșă)? Generațiile următoare sunt chemate să fie, la rându-le, carne de tun. Fisher cel mic (Silvius Iorga) adus chiar de Fisher cel mare (Cosmin Stănilă), într-un episod desprins parcă din acea porțiune de BD în care e vorba de plutonierul Căpșună (Sebastian Papaiani) și vărul său Harpalete (George Mihăiță). Fiica lui Starkey (din nou Sânziana Tarța) adusă de propria voință și împotriva voinței tatălui, într-un episod repetitiv cu pronunțat aer ionescian. Scena plecării elicopterului (minunate tic-tac-urile ceasului pe ritm de elice de aeronavă propuse de Magor Bocsárdi!) duce cu gândul la faimosul generic al M*A*S*H-ului lui Robert Altman și, uneori, Alan Alda.
László Bocsárdi înscenează, prin urmare, cu instrumente post-dramatice și de teatru al absurdului, pe bază de foarte mult umor și prin intermediul unui grup (ca sa evit trupă) de actori în mare formă, o istorie cât se poate de realistă a ceea ce trăim fix aici, fix acum. Omul deceniului 3 al secolului 21 reușește performanța de a perpetua lașitățile străbunilor săi descotorosindu-se de orice potențiale mustrări de conștiință. Cum s-ar putea supăra pe sine niște cetățeni care se joacă de-a războiul, de-a instrucția, de-a teatrul, de-a viața?
(foto: Nicu Cherciu)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 22 octombrie 2025 @ Opera Națională București)