O familie în care toate treburile casei sunt făcute de femei, dar cumva șeful e tot un bărbat, trăiește în ruinele a ceea ce a fost cândva casa lor, înainte să fie cuprinsă de flăcări. Focul le-a luat părinții și unora dintre ei le-a luat și mințile. Lucreția, Paraschiva și Codruța sunt surorile, iar Niculae e fratele-dictator care le terorizează. Lucreția (Nicoleta Moscalenco) este cea mai mare dintre ele, a moștenit de la mama ei bunele obiceiuri și metodele de alungare a spiritelor rele și a dracilor, e un fel de exorcist al familiei. Paraschiva (Mălina Morar) e cea cu cea mai mare frică de Dumnezeu, un exemplu bun al femeii de la sat care își găsește refugiul în rugăciune și se consolează cu faptul că Dumnezeu le-a aranjat pe toate astfel cu un motiv - căci altfel nu își poate explica de ce o familie deja amărâtă ar merita atâtea necazuri. Codruța (Ana Maria Marin) e copilul din flori al răposatului tată, fiica cea mai mică, însă e și o persoană pentru care asumarea unei identități de gen este un subiect copleșitor și inconfortabil, iar Niculae nu ratează nici o ocazie să o umilească pentru că nu pare nici femeie nici bărbat.
Sub presiunea unor vremuri deja apăsătoare, marcate de secetă și foamete, familia lor luptă și cu tensiunile interioare dintre frați. Sursa acestui conflict este Niculae, autoproclamat capul familiei, care consideră că acest titlu îi oferă dreptul să își chinuie surorile din varii motive absurde. Departe de urechile lui însă, surorile se întreabă dacă acesta nu și-a cam pierdut mințile. Motivul aparent al alienării lui este plecarea soției Mioara (Maria Alexievici) împreună cu copilul lor. Mioara este doar o fantomă care e încă printre ei, având grijă de cele trei surori, dar și pentru a spune prin cântece populare ce s-a întâmplat de fapt în pădurea de lângă gospodăria lor.
Personajele sunt construite nuanțat, fiecare dintre ei este mai mult decât o soră sau un frate pentru ceilalți. Sunt oameni puși în față cu moartea și cu sărăcia lucie, care deși privesc cu o doză de îndoială superstițiile și basmele cu Fata Pădurii, sunt precauți și pregătiți de întâlnirea cu ea. Textul nu doar construiește loial un cadru istoric complex, cu straturi etnografice și antropologice potrivite, dar și adresează probleme tabu din acele timpuri. Identitatea de gen nonbinară sau un copil cu dizabilități sunt subiecte pe care această familie nu știe să le abordeze, singurul mod de a-și explica o abatere de la ceea ce consideră ei normal este mitologia, vreun drac care li s-a strecurat sub acoperiș și a schimbat ordinea lucrurilor.
Ulterior, acest drac chiar le intră în casă, Fata Pădurii (Pamela Iobaji) este invitată de Niculae, absorbit de farmecele ei. Introducerea acestui personaj este o alegere dramatică și regizorală curajoasă și totodată bine-venită. Fata nu vorbește, doar rostește câteva silabe imitând graiul oamenilor, însă nu are nevoie de cuvinte pentru a-și manifesta puterea. Niculae devine o marionetă în mâinile ei, ea fiind cea care trage de ațele inimii lui manipulând cu mirajul reîntoarcerii Mioarei.
Rugăciunile Paraschivei nu reușesc să medieze conflictul din familie sau conflictul interior cu care luptă Niculae, însă reușesc să aducă mult așteptata ploaie. Ploaie care să le spele rănile, să oprească focul ce le-a luat atât de multe lucruri dragi, să ude pământul uscat după atâta secetă. Fata Pădurii pleacă din casa lor, luând cu ea și mărul discordiei din casa chinuită de suferință de atâta timp.
Rătăcirea recuperează folclorul românesc și diversitatea graiului viu, a căror abordare este deficitară în teatrul contemporan. E o dramă cumplită, însă interpretarea care îmbină cântecul, umorul și jocurile de limbaj constituie un spectacol pătrunzător și mai ușor de înțeles despre problemele comunităților marcate de sărăcie, patriarhat, misticism și fanatism religios.
(Foto: Cosmin Stoian)